frică

Imagineși să spunem că prin absurd devin tot ceea ce mi-am dorit să fiu. să spunem că se face în așa fel încât eu ajung acolo unde visez să fiu. dar vezi tu, ar trebui să fie perfect, să mă bucur de asta și să fiu în adevăratul sens al cuvântului fericită. însă nu știu dacă voi fi. pentru că împlinirea mea nu stă în acel loc, în acea țară de unde nu curge lapte și miere, în acele mii de kilometrii distanță de casă. nu stă în cele șapte mări ce ne-ar despărți. împlinirea mea nu ar sta nici în faptul că am reușit asta, independent și în pofida tuturor maimuțelor din jurul meu, care se agitau fără nici un rost. nu știu defapt unde ar fi ea, dar știu că ar exista un sentiment adânc de disconfort și rațiunea mea nu ar mai fi rațională. și nu cred că își mai are vreun rost să vorbesc despre inima mea. care inimă – incompletă, disfuncțională, ar putea pulsa viață? prin care anomalie a lumii ar fi aceasta posibilă? căci ar fi imposibil să trăiesc fără parte din ea. 

și să spunem că prin absurd, coliziunea se produce înainte ca eu să devin tot ceea ce mi-am dorit să fiu. marele tragic, răpus chiar din cele mai alese piese de teatru, se întâmplă înaintea ochilor mei, atunci când, fără să realizez, trăiesc în cel mai dulce miros. în cea mai sărată(îmi plac lucrurile sărate), iar apropierea noastră, mâinile tale în ale mele, respirația ta pe umărul meu și sărutul tău ar deveni un vid necunoscut mie. dar mai mult decât toate acestea – să te pierd, pe tine, în esența ta cea mai de preț? nu vreau să mă ridic de pe scaunul de cinema, căci filmul s-a încheiat și urmează o nouă reprezentație. ce amuzant. hilar. vă rog eu, nu. nu faceți asta. căci coșmarul ar primi o nouă definiție în DEX.

frica se transpune în realitatea mea.

Anunțuri

Concluzie (sau Nu vreau să fiu ca voi)

Parcă, pe zi ce trece devenim mai săraci. Parcă, pe zi ce trece uităm cine suntem. Parcă, aruncăm în fiecare zi banii pe nimicuri, în loc să aruncăm fericirea noastră pe ceva, pe cineva. Stai, nici aia nu mai știm să fim: fericiți. Parcă uneori ar fi mai bine să continui să speri. Dar cine spunea că speranța moare ultima, parcă, s-a înșelat.

Unde ne mai sunt începuturile? Când am ajuns să încheiem atât de repede? Nimic nu mai durează. Totul e într-o continuă alergare și se sfârșește prea repede. Relații, conversații, mesaje peste mesaje, melodii, scrisori, iubirea și ura asemeni. Nu mai știm să ne oprim, să luăm aminte. Să învățăm din greșeli, nu să le repetăm. Nu mai știm. Pentru că, vezi tu, aici e un cotidian. O rutină ce trebuie respectată cu strictețe: te trezești, mergi la muncă, mergi la școala, te întorci, dormi… și repetă. Ai uitat să pui pauză. Ai uitat să ierți, să uiți. Ai uitat să te privești pe tine, să-ți privești sufletul ăla ce strigă să fie iubit. Am 17 ani și trăiesc într-o lume care nu mă mai lasă să trăiesc „ca la 17 ani”. Te împinge de la spate în ceva urât și mizerabil. Îți fură inocența și puritatea ta. Pentru că această lume nu mai cunoaște noțiunea de sacru, pus de-o parte. Înveți la școala și crezi că ajungi cineva în viață. Dar poate la fel a gândit și tanti Floricuța ce face curat pe scara blocului, draga de ea. Visezi să conduci lumea, să faci o facultate în America și toți îți spun că vei da greș, și chiar vei eșua. 

Pentru că îi lași. Pentru că le permitem. Pentru că îți dorești să fi plăcut, să fi văzut de cineva. Cauți să te găsești în tiparul lor, să te potrivești cu toți și toate. Niciodată nu ai fost altfel. Ce cuvânt urât… altfel. Te învârți printre clișee sperând că mâine poate va fi mai bine. Poate mâine vei fi mai fericit. Poate mâine prietena ta cea nouă(pe care o ai de două zile, că aialaltă nu „se potrivea” cu tine) te va face mai fericit. Cu siguranță, dimineață, când vei posta pe Facebook poza cu „Bună dimineața!” te va băga și pe tine cineva în seamă. Și să vezi și să nu crezi, dar chiar te-a zărit cineva. Ești în tipar, bine ai venit.

Vreau să ies. Și poate ai mai auzit-o de multe ori, dar eu vreau să ies. Să plec. Să fug mâncând pământul. Să nu las în urma mea nimic din ce pot ei atinge. Vreau să fi cu mine. Să mergi cu mine drumul ăsta un pic cam prăfuit. Dar e prăfuit cu stelele ce le-ai pus în mintea mea. Vreau să vii cu mine. Pentru că noi nu suntem ca ei. Niciodată nu vom fi. Și-ai să vezi că s-a meritat. Căci ești singurul care mă poate face mai bogată. Cu vise… cu iubire… cu flori… cu mai mult decât îți cer și mai mult decât pot concepe.

 

 

te-am așteptat prea mult să mă salvezi. sau despre dragoste și altruism

„Andreea, în lumea în care trăim noi altruismul nu e niciodată răsplătit cu altruism… cel puțin nu de oameni. Asta e una din cele mai triste concluzii la care am ajuns. Noi ca oameni am decăzut moral așa de mult încât nici măcar nu ne mai luptăm cu egoismul. Ne lăsăm îmbrățișați de el chiar și prin acțiunile noastre de zi cu zi sau țelurile noastre trufașe. Acum, când îți scriu acestea, îmi dau seama de ce (așa cum ai auzit de multe ori) dragostea e vindecarea acestui viciu al nostru. Fiindcă dragostea adevărată și pură nu este egoistă, ci dimpotrivă este opusul total al acestuia. Dragostea reprezintă dedicarea și concentrarea energiei noastre nu asupra noastră sau a scopurilor noastre murdare de cele mai multe ori, ci asupra persoanei pe care o iubești cu adevărat. Tu, tu nu ai făcut nimic greșit.”

~ Un om frumos

switchfoot lyrics - Bing Images

5 degete la o mână, 20 în total

I’ll be a gun and it’s you I’ll come for.

– Dar nu înțeleg! Nu mai înțeleg nimic, nu mai merge nimic cum trebuie, uită-te la mine, sunt o epavă! De fiecare dată când încerc să fac ceva, să schimb cu adevărat ceva dă greș și sunt ignorat! M-am săturat…n-n-nu mai știu ce să fac, cum să fac! spuse el, printre amaruri de țipete. Fața lui striga cât este de cofuz și pierdut în amalgamul de lucruri trecătoare ale vieții lui. Umbla desculț de multe ori, credea că lumea e mai bună atunci când nu poartă bocanci, când nu ai o talpă dură cu care să-l lovești pe cel de lângă tine. Dar el încasase prea multe picioare. Prea multe lovituri a luat săracul, și viața, deși lungă și doar la început, i se părea un haos trist și apăsător ce nu avea să-i înțeleagă niciodată modul lui de a fi. Trăia uneori parcă de pe o zi pe alta; nu material vorbind, ci spiritual. Atunci când te uitai în ochii lui aveai impresia că nu mai e mult și se va prăbuși la picioarele tale. Atât de mare era tornada din viața lui, tornada relațiilor lui, încât mai avea puțintel și pica.

– Nu așa. Nu faci bine, nu e bine, nu, nu, nu, nu și iarăși nu.

– Dar, de ce?

– Pentru că te distrugi, de-asta!

– Cum adică?! Tu nu vezi că lumea asta are ceva cu mine, eu nu am nimic cu ei. Nimeni nu mă vrea și dacă încerc să ma apropii de cineva, ei, totul se duce de râpă. Sau cel puțin așa credea el. Dar săracul băiețel nu știa că nu face bine. Că fetișcana din fața lui, care din când în cand, adică aproape tot timpul îi salva pielea lui cu miros de măceșe încerca să-i resusciteze ochii lui triști și frumoși.

– Serios, nu ai perspectivă bună.

– Tu nu ești de partea mea?

– Ba sunt, prostule, dar uită-te la mâna mea– și îi vârî palma cu inelul ei mic și albastru orientat către ochii lui, cu degetul cel mare ascuns după podul palmei – câte degete vezi?

– Hă? Ce e prostia asta? Trebuia să-mi ții o predică acum despre cum ar trebui să ies de aici, nu să te joci cu degetele prin fața mea, de parcă ești un bufon, iliuzionist…

– Taci din gură. Zi câte degete am!

– 4…,  răspunse băiețașul și măcar de data asta era sigur pe el. În schimb fetișcana să uita lung la el și dădea din cap în semn de dezabrobare, cumva fiindcă i se confirmase tot ceea ce ea gândea până atunci despre mintea bulbucată a tânărului de față. În acel moment a întors iute mâna invers, făcând vizibil acum și degetul mare.

– Sunt 5. Sunt 5 degete. Pe tine te-am făcut să vezi doar 4… dar mereu vor fi 5 degete. Eu mereu am văzut numărul corect căci le vedeam pe toate în tot acest timp. Tu în schimb, nu. Te-ai prins? Perspectiva pe care o ai nu e mereu cea mai bună.  Iar atunci când te gândești că nu mai e soluție la problema ta pentru simplul fapt că ți s-au terminat degetele, adu-ți aminte că mereu mai există unul. La fel e și aici. Inima și sufletul omului de prea multe ori nu sunt capabile să găseasca rezolvări. Nici mintea. Dar la un punct apare rezolvarea problemei tale așa din senin. Poate e Dumnezeu, poate e un prieten drag obosit să te vadă în halul ăsta, poate sunt stelele obosite de plâsul tău, dar mereu va fi. Mereu vine. Dacă ar fi să îmi găsesc un lucru la care nu aș renunța nici în ruptul capului acela ar fi speranța. Speranța aia care trezește un foc în mine și nu mă lasă să dorm. Speranța ca totul va fi bine și că indiferent unde sunt, ea își va face apariția și te va salva. Speranța ia atâtea forme, tu îi dai formă.

Iar uneori trebuie pur și simplu să o iei de la început. Să reîncepi să trăiești ceva de la început. Asta se întamplă atunci când deja totul e prea consumat. E în situațiile alea când, de exemplu, o relație e un chibrit ce arde și a ajuns în punctul în care s-a stins. Atunci trebuie să o iei de la început, să aprinzi un alt chibrit împreună cu aceeași persoană. Nu vreau să mai fii așa. Înțelegi? Te iubesc..

Au stat 5 minute în tăcere pe acea băncuță de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-un final a sărutat-o pe obraz și s-a dus. S-a dus acasă să facă un duș. Un duș de resetare a minții.

tumblr_mdc50uFWO31rxgjdxo1_400_large

Aşteaptă-mă la răscruce de vise

Am învăţat să mă cufund în imaginea ta. Am învăţat să las stelele să fuga pe lângă mine de fiecare dată când mă uit pe cer. Am învăţat să mă simt ca o corabie scufundată în propriile mele gânduri şi fotografii. Am învăţat să mă opresc atunci când picioarele vieţii mele calcă acceleraţia. Am învăţat să uit, să plec undeva departe, printre cocori şi mirosul mării.

Undeva, pe fereastra inimii mele de argint te-am găsit pe tine. Erai tot ceea ce mi-am dorit vreodată în combinaţie cu tot ceea ce nu îmi doream să am. Unde ai fost până acum? Te-am căutat atâta amar de vreme. Am plâns atâta amar de vreme aşteptându-te să vii. Telefonul care suna în disperare pentru că nu te puteam găsi niciunde. Nebunia de voci care îmi striga în ureche că eşti mai aproape decât pot eu să îmi imaginez. Dar minţeau… erai aşa departe pentru mine. Credeam că ziua asta nu va mai veni niciodată.

Credeam că lupta asta zilnică nu se va mai sfârşi niciodată. M-am declarat o epavă. M-am declarat disparută, iar mai apoi moartă în faţa lumii care mă căuta de prea mult timp. M-ai făcut să aştept prea mult, dar îmi dovedeşti în fiecare secundă că ai meritat aşteptarea inimii mele. Aşteparea sufletului şi a minţii mele. Ţi-aş mulţumi pentru timpul acordat, dar eşti atât de pătrunzător, atât de uimitor încât mâinile mele se încolăcesc cu patos şi instantaneu în jurul corpului tău solid. Şi întreaga mea suflare îmi dictează dansul membrelor mele pe spatele tău. Tot ceea ce eu sunt strigă că s-a meritat… aşteptarea. Creează-mi dor de ocean, creează-mi dor de vânt. Sparge sufletul meu de porţelan şi reclădeşte-l în diamant. Căci lacrimile mele nu se mai opresc şi durerea mea e ca un puls. Binevoieşte iubit al unei fiinţe fără strălucirea stelelor, binevoieşte de mă aduce în al meu cocon. Acolo unde totul se sfârşeşte şi limitarea mea ca om dispare. Acolo, unde hoţii de morminte nu ajung şi piraţii nu au ce comori să fure.

Revin în adâncul mării în care sunt. Revin înapoi ca o pisică speriata cu coada între picioare. Dar, deşi par speriată şi mă întorc la acele voci, la ţipetele lor asurzitoare nu îmi e frică. Te am. Eşti al meu. Eşti tot ce am dorit vreodată. Eşti aici, pe veci. Bucla infinitului meu eşti tu.

Eşti aşteptarea mea.

Eşti salvarea mea.

Prietenii. Sau despre cum am invatat sa strig astfel incat nimeni sa nu auda.

Am un prieten, doi, trei, patru,…, un milion de prieteni! Si as vrea in acest post sa le multumesc pentru fiecare data cand au trecut pe langa mine pe strada si nu m-au salutat. 

Sau mai bine lasa…

Consider ca dincolo de lumea lui Zuckerberg, inca mai exista viata sociala, prietenii, sentimente. De aceea am fost provocata sa scriu despre perspectiva mea a ceea ce inseamna prietenii, daca putem sa spunem asa. Sincer, nu am acceptat cu cel mai mare si raspicat „da”, dar a fost un „da”. Undeva in mintea mea se aseaza cateva conceptii bine stabilite despre relatiile de prietenie intre oameni si aici, ca sa fiu mai concreta, ma refer la prieteniile fata-fata, respectiv baiat-baiat. Aceste prietenii apar inca de cand suntem mici si unele se pastreaza, altele nu. Dar de-a lungul timpului am invatat ca drumul e lung, anevoios si tot odata plin de bucurie.

Am 16 ani. La cei 16 ani am invatat partial ce e un prieten adevarat. Imi doresc sa fiu unul pentru cei din jurul meu, chiar daca nu imi prea iese uneori. Sa fii un prieten adevarat implica sacrificiu sufletesc, inseamna dedicare, timp pus deoparte, responsabilitate, dragoste, apreciere si acceptare. Dar mai presus de toate, inseamna incredere. Si uite-ma aici, vorbind despre incredere… Imi e greu sa vorbesc acum despre asta. Dar trebuie. Trebuie pentru ca e cea mai importanta parte a unei relatii de prietenie. Pur si simplu roata nu se va invarti niciodata fara incredere. Increderea e cea mai sensibila parte, caci ea poate fi eradicata atat de usor. Uneori, chiar si o simpla decizie te poate face sa uiti dintr-o data 3 ani de zile. Uneori, increderea se comporta ca o guma de sters: devine din ce in ce mai mica dupa fiecare greseala. Alteori, increderea se pierde odata cu trecerea timpului, iar exemplele mai pot continua. Dar ceea ce vreau eu sa spun e ca in viata poti sa primesti si sa dai incredere, dar poti sa o pierzi. Poate sa se duca ca o ceata trecatoare intr-o dimineata, poate sa reapara pe neasteptat ca razele soarelui in timpul unei ploi. Amintirile mereu iti vor juca feste. Amintirile mereu te vor face sa crezi ceva, sa simti ceva, sa speri in ceva mai bun, sa speri ca totul se va repara, ca totul va fi ca inainte. Dar toate amintirile se vor duce, undeva in neantul mintii tale si atunci vei realiza… vei realiza ca timpul nu poate fi dat inapoi, ca increderea cere acest timp pentru a fi refacuta, dar el nu mai e acolo. Nimeni nu spune ca nu merita sa incerci… merita. Trebuie sa incerci. Trebuie sa ierti. Trebuie sa iubesti.

Trebuie sa accepti. Uneori e dificil sa iti accepti prietenii asa cum sunt ei, cu bune, cu rele, cu opinii personale. Exista clipe cand am impresia ca mai bine ma inchid in camera sau in clasa decat sa ies si sa dau ochii cu ei, cu prietenii mei. Dar o fac, pentru ca eu iubesc. O mai fac, pentru ca si ei la randul lor ma accepta. O fac pentru ca suntem imperfecti, pentru ca nu putem sa traim asa, fara a fi in acea „acceptare”. Alteori, trebuie sa le accepti si deciziile, nu numai personalitatea sau temperamentul. Deciziile acelea care chiar daca nu te implica pe tine, implica persoana lor. Si stiti ce e dur? Atunci cand acea decizie ii face sa se schimbe. Sa devina altcineva, cineva pe care tu nu il cunosti. Dar daca nu iti deschizi inima si mintea sa cunosti din nou si din nou, de unde vei sti daca e bine sau e rau? De unde vei cunoaste adevarul, daca prietenul/prietena ta e inca acolo, sub toate straturile formate din consecintele deciziilor lor? Si culmea, mai sunt acele decizii care te implica pe tine. Acelea care iti provoaca o bucurie, un sentiment de iubire, ca o sticluta de cel mai fin parfum asezata in casa inimii tale. Acelea care te distrug, care sunt ca o sabie invartita in mijlocul sufletului tau, care sunt ca o durere acuta a mintii si oasele care ti se topesc in corp. Au fost. Sunt. Exista. Vor mai fi. Si nimeni nu va veni la 3 noaptea sa iti bata la usa si sa te anunte cu un zambet senil pe fata „Maine la ora 2 X-ulescu va decide ca…”. Va veni subit, neasteptat, atunci cand iti e lumea mai draga sau atunci cand esti cel mai distrus. Si te vei trezi stand cu picioarele agatate de streasina lumii tale cu o umbrela inchisa in timp ce afara e soare si ninge.

Si mai sunt anii care vor curge peste viata ta. Anii care iti vor lasa riduri adanci daca nu folosesti Nivea cu coenzima Q10. Anii care iti vor tria relatiile. Vor veni momentele cand vei realiza ca nu mai esti un tinerel, ca o albina din floare-n floare si te vei aseza pe scaunul de pe terasa la o tabla cu acel prieten. Unul singur. Acele momente in care te va suna colega de facultate, desi tu ai terminat facultatea acum 30 de ani, sa iesiti la o prajitura. Acele concedii (desi tu esti intr-un continuu concediu la pensie) petrecute la munte cu prietena ta cea mai buna de la 17 ani, in aceeasi cabana, facand aceleasi lucruri si mici vizite la reflexo-terapie. Dar cui ii va pasa? Voua.

In concluzie, vreau sa dedic totusi acest articol cuiva. Vreau sa il dedic acelora care viata le-a dat lectia prieteniei. Celor care pot sa se laude cu prietenii de zeci si zeci de ani… Acelora care le e dor de prietenii care i-au pierdut din greseala. Acelora care au invatat sa isi iubeasca prietenii cu toata fiinta lor. Celor ce au luat consecintele deciziilor lor in piept. Acelora care sunt disponibil 24/24 pentru prietenii lor. Acelora care nu le este frica sa calatoreasca mii de kilometri doar ca sa isi poata lua in brate fratele de suflet de la 10 ani. Pentru voi, si pentru ca ati castigat respectul unei pustoaice…

Scufunda-ma…

Scufundă-mă. Scufundă-mă în brațele și nu îmi da drumul, căci ești aici. Te văd, ești lânga mine din nou. Și totuși ești rece precum îți e și inima. Iartă-mă, nu pot. Dar tu scufundă-mă în brațele tale. Îneacă-mă. Lasă-mă fără aer. Danseaza cu mine dacă vrei. Învață-mă pașii inimii tale de stană… Chiar de e cel mai groaznic și morbid dans, învață-mă. Cufundă-te îm durerea mea. Căci durerea mea e durerea ta. Sau cel puțin a fost cândva. Și în abisul ochilor tăi am să îmi pierd durerea. Ești amintirea mea.

Pașii tăi grei răzbat holurile inimii mele grele. Parcă ai avea o cheie în mână și în treacăt razi tencuiala. În loc să scoata un sunet amar e simfonia ta… mă face sa tremur, mă face să mă pierd cu firea, să mă pierd în lumea ta. Vai, amar de simțuri. Amar de iubiri pierdute și nopți albe. Eu, răzâmată de un perete alb. Tu, în patul celor ce nu au nădejde. Salvează-te. Salvează-te ca sa ne salvezi pe noi. Sau suntem o cauză pierduta? Nu mai meritam nimic? Eu nu mai merit salvarea ta? Nu mai vrei să dansăm?… și te-ai oprit.

Ma uit mirată în ochii tăi de azur. Nu mai vrei sa continui, dar nu-i nimic. Eu nu mă supăr. Te iubesc, te voi iubi, te-am iubit. Dar acum, scufunda-mă. Scufunda-mă în bratele tale si nu îmi mai da drumul, caci vin vremuri grele și tu nu vei mai fii aici. Te vei depărta încet și cert. Ești efemer. Dragostea ta a fost efemeră. și eu nu ma multumesc cu atât. Vreau sa pot sa rostesc „toata viata si chiar in veci”. și văd urmele bocancilor tai pe sufletul meu… nu stiu cum, dar îmi amintesc că erau doar niște pantofiori eleganti ca de Revelion înainte.

Scufunda-mă. Scufunda-mă in bratele tale și totusi mi-ai dat drumul, căci tu nu mai ești aici demult.

Strange-ma…

Strânge-mă. Strânge-mă şi nu îmi mai da drumul, căci eşti aici.
Răsuflul meu se diminueaza în nesfârşita ta privire. Mă străpungi cu braţele tale şi nu mă doare. Mă străpungi cu ochii tăi şi nu mă doare. Mă arunci în abisul uitării şi nu mă doare. Căci eşti oriunde sunt eu. Şi dacă casa mea e acolo unde e inima mea, atunci tu eşti casa mea… pentru că inima mea e în mâna ta.
Surâsul anilor ce au trecut mă prinde din urmă. Te oglindeşti în trecutul meu precum soarele se oglindeşte în apa mării. Te oglindeşti în mine ca şi când sunt a ta din totdeauna. Sfâşâie tot ce e rău în mine, spală dorinţele trupeşti, aruncă mizeria la o parte… şi fă-mă o persoană vie. Exact cum eşti tu, precum atingerea ta.
Dă-mi sărutarea vieţii. Sărută buzele mele albăstrii de durerea lumii. Lasă-mă să închid ochii şi să te simt la fel ca prima oară. Aruncă-mi în minte cuvintele tale şi în braţele mele aruncă lacrima ta vindecătoare.
Pune-ţi mantia ta de Împarat deasupra umerilor mei slăbiţi şi fă-mă prinţesa ta. Numai a ta. Doar a ta. Să mă oglindesc în ochii tăi de Rege e tot ce îmi doresc. Căci în cel mai searbăd loc eu sunt ca o ploaie ce aduce bucurie datorita ţie.  Strânge-mă şi nu îmi mai da drumul, căci eşti aici. Strânge-mă.

The great escape.

Imagine

I wonder. I sit for hours and hours and hours and I keep wondering so many things. I wonder what do you think about me? What’s your opinion concerning me? It’s still the same as I remember? Or it changed like the weather outside? I would like to be the cold, tracing your body and shaking off your bones. That way I would know…

But in fact, I forgot how our mind is set to suppress our broken feelings and throw them in the sea of forgetfulness. And I put all my trust in her and her skills. Maybe one day I will pass you by on the street and not even recognize you. ‘Cause today, you’re just a stranger, a ghost, a ripped part of my rope, a fallen branch from my tree.  To be honest, stranger means to me that I’ve met you one day, in another life, in another century. Tomorrow you’ll be just another person from this town, from these places around.

But today, you’re just another stranger to me.