5 degete la o mână, 20 în total

I’ll be a gun and it’s you I’ll come for.

– Dar nu înțeleg! Nu mai înțeleg nimic, nu mai merge nimic cum trebuie, uită-te la mine, sunt o epavă! De fiecare dată când încerc să fac ceva, să schimb cu adevărat ceva dă greș și sunt ignorat! M-am săturat…n-n-nu mai știu ce să fac, cum să fac! spuse el, printre amaruri de țipete. Fața lui striga cât este de cofuz și pierdut în amalgamul de lucruri trecătoare ale vieții lui. Umbla desculț de multe ori, credea că lumea e mai bună atunci când nu poartă bocanci, când nu ai o talpă dură cu care să-l lovești pe cel de lângă tine. Dar el încasase prea multe picioare. Prea multe lovituri a luat săracul, și viața, deși lungă și doar la început, i se părea un haos trist și apăsător ce nu avea să-i înțeleagă niciodată modul lui de a fi. Trăia uneori parcă de pe o zi pe alta; nu material vorbind, ci spiritual. Atunci când te uitai în ochii lui aveai impresia că nu mai e mult și se va prăbuși la picioarele tale. Atât de mare era tornada din viața lui, tornada relațiilor lui, încât mai avea puțintel și pica.

– Nu așa. Nu faci bine, nu e bine, nu, nu, nu, nu și iarăși nu.

– Dar, de ce?

– Pentru că te distrugi, de-asta!

– Cum adică?! Tu nu vezi că lumea asta are ceva cu mine, eu nu am nimic cu ei. Nimeni nu mă vrea și dacă încerc să ma apropii de cineva, ei, totul se duce de râpă. Sau cel puțin așa credea el. Dar săracul băiețel nu știa că nu face bine. Că fetișcana din fața lui, care din când în cand, adică aproape tot timpul îi salva pielea lui cu miros de măceșe încerca să-i resusciteze ochii lui triști și frumoși.

– Serios, nu ai perspectivă bună.

– Tu nu ești de partea mea?

– Ba sunt, prostule, dar uită-te la mâna mea– și îi vârî palma cu inelul ei mic și albastru orientat către ochii lui, cu degetul cel mare ascuns după podul palmei – câte degete vezi?

– Hă? Ce e prostia asta? Trebuia să-mi ții o predică acum despre cum ar trebui să ies de aici, nu să te joci cu degetele prin fața mea, de parcă ești un bufon, iliuzionist…

– Taci din gură. Zi câte degete am!

– 4…,  răspunse băiețașul și măcar de data asta era sigur pe el. În schimb fetișcana să uita lung la el și dădea din cap în semn de dezabrobare, cumva fiindcă i se confirmase tot ceea ce ea gândea până atunci despre mintea bulbucată a tânărului de față. În acel moment a întors iute mâna invers, făcând vizibil acum și degetul mare.

– Sunt 5. Sunt 5 degete. Pe tine te-am făcut să vezi doar 4… dar mereu vor fi 5 degete. Eu mereu am văzut numărul corect căci le vedeam pe toate în tot acest timp. Tu în schimb, nu. Te-ai prins? Perspectiva pe care o ai nu e mereu cea mai bună.  Iar atunci când te gândești că nu mai e soluție la problema ta pentru simplul fapt că ți s-au terminat degetele, adu-ți aminte că mereu mai există unul. La fel e și aici. Inima și sufletul omului de prea multe ori nu sunt capabile să găseasca rezolvări. Nici mintea. Dar la un punct apare rezolvarea problemei tale așa din senin. Poate e Dumnezeu, poate e un prieten drag obosit să te vadă în halul ăsta, poate sunt stelele obosite de plâsul tău, dar mereu va fi. Mereu vine. Dacă ar fi să îmi găsesc un lucru la care nu aș renunța nici în ruptul capului acela ar fi speranța. Speranța aia care trezește un foc în mine și nu mă lasă să dorm. Speranța ca totul va fi bine și că indiferent unde sunt, ea își va face apariția și te va salva. Speranța ia atâtea forme, tu îi dai formă.

Iar uneori trebuie pur și simplu să o iei de la început. Să reîncepi să trăiești ceva de la început. Asta se întamplă atunci când deja totul e prea consumat. E în situațiile alea când, de exemplu, o relație e un chibrit ce arde și a ajuns în punctul în care s-a stins. Atunci trebuie să o iei de la început, să aprinzi un alt chibrit împreună cu aceeași persoană. Nu vreau să mai fii așa. Înțelegi? Te iubesc..

Au stat 5 minute în tăcere pe acea băncuță de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-un final a sărutat-o pe obraz și s-a dus. S-a dus acasă să facă un duș. Un duș de resetare a minții.

tumblr_mdc50uFWO31rxgjdxo1_400_large

Aşteaptă-mă la răscruce de vise

Am învăţat să mă cufund în imaginea ta. Am învăţat să las stelele să fuga pe lângă mine de fiecare dată când mă uit pe cer. Am învăţat să mă simt ca o corabie scufundată în propriile mele gânduri şi fotografii. Am învăţat să mă opresc atunci când picioarele vieţii mele calcă acceleraţia. Am învăţat să uit, să plec undeva departe, printre cocori şi mirosul mării.

Undeva, pe fereastra inimii mele de argint te-am găsit pe tine. Erai tot ceea ce mi-am dorit vreodată în combinaţie cu tot ceea ce nu îmi doream să am. Unde ai fost până acum? Te-am căutat atâta amar de vreme. Am plâns atâta amar de vreme aşteptându-te să vii. Telefonul care suna în disperare pentru că nu te puteam găsi niciunde. Nebunia de voci care îmi striga în ureche că eşti mai aproape decât pot eu să îmi imaginez. Dar minţeau… erai aşa departe pentru mine. Credeam că ziua asta nu va mai veni niciodată.

Credeam că lupta asta zilnică nu se va mai sfârşi niciodată. M-am declarat o epavă. M-am declarat disparută, iar mai apoi moartă în faţa lumii care mă căuta de prea mult timp. M-ai făcut să aştept prea mult, dar îmi dovedeşti în fiecare secundă că ai meritat aşteptarea inimii mele. Aşteparea sufletului şi a minţii mele. Ţi-aş mulţumi pentru timpul acordat, dar eşti atât de pătrunzător, atât de uimitor încât mâinile mele se încolăcesc cu patos şi instantaneu în jurul corpului tău solid. Şi întreaga mea suflare îmi dictează dansul membrelor mele pe spatele tău. Tot ceea ce eu sunt strigă că s-a meritat… aşteptarea. Creează-mi dor de ocean, creează-mi dor de vânt. Sparge sufletul meu de porţelan şi reclădeşte-l în diamant. Căci lacrimile mele nu se mai opresc şi durerea mea e ca un puls. Binevoieşte iubit al unei fiinţe fără strălucirea stelelor, binevoieşte de mă aduce în al meu cocon. Acolo unde totul se sfârşeşte şi limitarea mea ca om dispare. Acolo, unde hoţii de morminte nu ajung şi piraţii nu au ce comori să fure.

Revin în adâncul mării în care sunt. Revin înapoi ca o pisică speriata cu coada între picioare. Dar, deşi par speriată şi mă întorc la acele voci, la ţipetele lor asurzitoare nu îmi e frică. Te am. Eşti al meu. Eşti tot ce am dorit vreodată. Eşti aici, pe veci. Bucla infinitului meu eşti tu.

Eşti aşteptarea mea.

Eşti salvarea mea.

Strange-ma…

Strânge-mă. Strânge-mă şi nu îmi mai da drumul, căci eşti aici.
Răsuflul meu se diminueaza în nesfârşita ta privire. Mă străpungi cu braţele tale şi nu mă doare. Mă străpungi cu ochii tăi şi nu mă doare. Mă arunci în abisul uitării şi nu mă doare. Căci eşti oriunde sunt eu. Şi dacă casa mea e acolo unde e inima mea, atunci tu eşti casa mea… pentru că inima mea e în mâna ta.
Surâsul anilor ce au trecut mă prinde din urmă. Te oglindeşti în trecutul meu precum soarele se oglindeşte în apa mării. Te oglindeşti în mine ca şi când sunt a ta din totdeauna. Sfâşâie tot ce e rău în mine, spală dorinţele trupeşti, aruncă mizeria la o parte… şi fă-mă o persoană vie. Exact cum eşti tu, precum atingerea ta.
Dă-mi sărutarea vieţii. Sărută buzele mele albăstrii de durerea lumii. Lasă-mă să închid ochii şi să te simt la fel ca prima oară. Aruncă-mi în minte cuvintele tale şi în braţele mele aruncă lacrima ta vindecătoare.
Pune-ţi mantia ta de Împarat deasupra umerilor mei slăbiţi şi fă-mă prinţesa ta. Numai a ta. Doar a ta. Să mă oglindesc în ochii tăi de Rege e tot ce îmi doresc. Căci în cel mai searbăd loc eu sunt ca o ploaie ce aduce bucurie datorita ţie.  Strânge-mă şi nu îmi mai da drumul, căci eşti aici. Strânge-mă.