Promisiuni

Nu am fost niciodată o bloggeriță adevărată. O bloggeriță adevărată blogguiește chestiile de zi cu zi, știți voi, un fel de treburi casnice. Eu în schimb îmi postez aici amintirile, dragostea uneori, zilele amare, zilele cu soare. Și fac asta de aproximativ 4 ani. În iunie sunt 4 ani de când am transformat acest blog în jurnalul meu de viață. Cine mi-a citit posturile a putut să mă vadă crescând, să ma vadă devenind domnișoara care sunt astăzi. Domnișoara, care a ajuns la un liceu, care a ajuns lajumătatea lui și care țintează spre cer, mai departe decât majoritatea.

Uneori nu pot să înțeleg de ce vin aici mereu. Dar mă întorc prinsă între cuvintele așternute pe hârtie și nu îmi pasă de cei din jurul meu, adică de cine mă citește. Deși e greșit, căci ei sunt cei care îmi aduc blogul la viață. Poate că nu sunt Jurnalul Evei, poate că nu sunt Tudor Chirilă, poate că nu sunt oricine altcineva înafară de mine, dar aceasta este lumea mea. Niciodată nu voi scrie din ură, ci doar din bunătate. Niciodată nu voi scrie despre viitor, ci doar despre trecut și prezent. Niciodată nu voi arunca falsitate între cuvintele mele. Cum se va deosebi această lume, de toate celalalte dacă nu îndepărtez mizeria din ea? Păcat e un cuvânt mare și urât. Dar e lumea ce mă înconjoară. Un strop de sare și lumină, nu ar strica.

Și cuvintele vor fi mereu diferența. Așa cum versurile melodiei, fac diferența între muzică de calitate sau muzică mainstream. (Ceva de genul „Albumul tău este foarte matur, se intitulează Party All Night Long”). Revenind pe al nost’ făgaș, puterea nu stă în aspect sau în poze. Deși uneori, o fotografie e mai mult decât 1000 de cuvinte. Dar cuvintele nu mor. Ele vor rămâne acolo, imprimate pe hârtie, pregătite să atingă o inimă, sa citească un suflet, două… să aducă înapoi amintiri, să te facă să plângi și să râzi în același timp. Cuvintele au fost destinate să mângâie și să pedepsească. Cuvintele suntem noi, dar Cuvântul este El. Și dincolo de tot ceea ce pot fi eu, ca om, ca persoana cu suflet, trup si duh sunt parte din El.

Accentuez din nou, nu am fost niciodată o bloggeriță adevărată. Dar mi-am transformat blogul într-o bucățică de viață ce am împărțit-o cu lumea din jurul meu. Mi-a plăcut să cred că inima mea simte la fel cu a unora și că nu sunt singura care trece prin unele experiențe. Mi-a plăcut să cred că nu sunt singură. Dar, știți ce? Sunt singură. Căci unicitatea ființelor noastre nu ne poate lăsa să simțim la fel, să trăim la fel, să iubim la fel. Iar amalgamul de inimi omenești și de iubire se duce sus, sus de tot. Dacă să fi singur ar însemna că ești diferit prin ceea ce simți atunci mi-ar face plăcere să fiu singură. La fel cum cuvântul „sfânt” nu e perceput așa cum trebuie de prea multe ori, singurătatea capătă o altă formă în termeni pământești. 

Omul nu va înțelege niciodată tainele inimii lui, dar atât cât pot voi încerca să o deslușesc și să învăț să o ascult. Nu doar pe ea, ci într-o mixtură de minte și sentiment voi învăța combinația fatală. Să fi om, e frumos. Să-ți transformi viața într-o călătorie, e fascinant. Dar mai minunat este ce e după trudă și chin și călătorie. 

Așa îmi promit eu, azi, mie.

tumblr_luaq6f3H231r1avyeo1_500_large

Anunțuri