frică

Imagineși să spunem că prin absurd devin tot ceea ce mi-am dorit să fiu. să spunem că se face în așa fel încât eu ajung acolo unde visez să fiu. dar vezi tu, ar trebui să fie perfect, să mă bucur de asta și să fiu în adevăratul sens al cuvântului fericită. însă nu știu dacă voi fi. pentru că împlinirea mea nu stă în acel loc, în acea țară de unde nu curge lapte și miere, în acele mii de kilometrii distanță de casă. nu stă în cele șapte mări ce ne-ar despărți. împlinirea mea nu ar sta nici în faptul că am reușit asta, independent și în pofida tuturor maimuțelor din jurul meu, care se agitau fără nici un rost. nu știu defapt unde ar fi ea, dar știu că ar exista un sentiment adânc de disconfort și rațiunea mea nu ar mai fi rațională. și nu cred că își mai are vreun rost să vorbesc despre inima mea. care inimă – incompletă, disfuncțională, ar putea pulsa viață? prin care anomalie a lumii ar fi aceasta posibilă? căci ar fi imposibil să trăiesc fără parte din ea. 

și să spunem că prin absurd, coliziunea se produce înainte ca eu să devin tot ceea ce mi-am dorit să fiu. marele tragic, răpus chiar din cele mai alese piese de teatru, se întâmplă înaintea ochilor mei, atunci când, fără să realizez, trăiesc în cel mai dulce miros. în cea mai sărată(îmi plac lucrurile sărate), iar apropierea noastră, mâinile tale în ale mele, respirația ta pe umărul meu și sărutul tău ar deveni un vid necunoscut mie. dar mai mult decât toate acestea – să te pierd, pe tine, în esența ta cea mai de preț? nu vreau să mă ridic de pe scaunul de cinema, căci filmul s-a încheiat și urmează o nouă reprezentație. ce amuzant. hilar. vă rog eu, nu. nu faceți asta. căci coșmarul ar primi o nouă definiție în DEX.

frica se transpune în realitatea mea.

Concluzie (sau Nu vreau să fiu ca voi)

Parcă, pe zi ce trece devenim mai săraci. Parcă, pe zi ce trece uităm cine suntem. Parcă, aruncăm în fiecare zi banii pe nimicuri, în loc să aruncăm fericirea noastră pe ceva, pe cineva. Stai, nici aia nu mai știm să fim: fericiți. Parcă uneori ar fi mai bine să continui să speri. Dar cine spunea că speranța moare ultima, parcă, s-a înșelat.

Unde ne mai sunt începuturile? Când am ajuns să încheiem atât de repede? Nimic nu mai durează. Totul e într-o continuă alergare și se sfârșește prea repede. Relații, conversații, mesaje peste mesaje, melodii, scrisori, iubirea și ura asemeni. Nu mai știm să ne oprim, să luăm aminte. Să învățăm din greșeli, nu să le repetăm. Nu mai știm. Pentru că, vezi tu, aici e un cotidian. O rutină ce trebuie respectată cu strictețe: te trezești, mergi la muncă, mergi la școala, te întorci, dormi… și repetă. Ai uitat să pui pauză. Ai uitat să ierți, să uiți. Ai uitat să te privești pe tine, să-ți privești sufletul ăla ce strigă să fie iubit. Am 17 ani și trăiesc într-o lume care nu mă mai lasă să trăiesc „ca la 17 ani”. Te împinge de la spate în ceva urât și mizerabil. Îți fură inocența și puritatea ta. Pentru că această lume nu mai cunoaște noțiunea de sacru, pus de-o parte. Înveți la școala și crezi că ajungi cineva în viață. Dar poate la fel a gândit și tanti Floricuța ce face curat pe scara blocului, draga de ea. Visezi să conduci lumea, să faci o facultate în America și toți îți spun că vei da greș, și chiar vei eșua. 

Pentru că îi lași. Pentru că le permitem. Pentru că îți dorești să fi plăcut, să fi văzut de cineva. Cauți să te găsești în tiparul lor, să te potrivești cu toți și toate. Niciodată nu ai fost altfel. Ce cuvânt urât… altfel. Te învârți printre clișee sperând că mâine poate va fi mai bine. Poate mâine vei fi mai fericit. Poate mâine prietena ta cea nouă(pe care o ai de două zile, că aialaltă nu „se potrivea” cu tine) te va face mai fericit. Cu siguranță, dimineață, când vei posta pe Facebook poza cu „Bună dimineața!” te va băga și pe tine cineva în seamă. Și să vezi și să nu crezi, dar chiar te-a zărit cineva. Ești în tipar, bine ai venit.

Vreau să ies. Și poate ai mai auzit-o de multe ori, dar eu vreau să ies. Să plec. Să fug mâncând pământul. Să nu las în urma mea nimic din ce pot ei atinge. Vreau să fi cu mine. Să mergi cu mine drumul ăsta un pic cam prăfuit. Dar e prăfuit cu stelele ce le-ai pus în mintea mea. Vreau să vii cu mine. Pentru că noi nu suntem ca ei. Niciodată nu vom fi. Și-ai să vezi că s-a meritat. Căci ești singurul care mă poate face mai bogată. Cu vise… cu iubire… cu flori… cu mai mult decât îți cer și mai mult decât pot concepe.

 

 

te-am așteptat prea mult să mă salvezi. sau despre dragoste și altruism

„Andreea, în lumea în care trăim noi altruismul nu e niciodată răsplătit cu altruism… cel puțin nu de oameni. Asta e una din cele mai triste concluzii la care am ajuns. Noi ca oameni am decăzut moral așa de mult încât nici măcar nu ne mai luptăm cu egoismul. Ne lăsăm îmbrățișați de el chiar și prin acțiunile noastre de zi cu zi sau țelurile noastre trufașe. Acum, când îți scriu acestea, îmi dau seama de ce (așa cum ai auzit de multe ori) dragostea e vindecarea acestui viciu al nostru. Fiindcă dragostea adevărată și pură nu este egoistă, ci dimpotrivă este opusul total al acestuia. Dragostea reprezintă dedicarea și concentrarea energiei noastre nu asupra noastră sau a scopurilor noastre murdare de cele mai multe ori, ci asupra persoanei pe care o iubești cu adevărat. Tu, tu nu ai făcut nimic greșit.”

~ Un om frumos

switchfoot lyrics - Bing Images

Prietenii. Sau despre cum am invatat sa strig astfel incat nimeni sa nu auda.

Am un prieten, doi, trei, patru,…, un milion de prieteni! Si as vrea in acest post sa le multumesc pentru fiecare data cand au trecut pe langa mine pe strada si nu m-au salutat. 

Sau mai bine lasa…

Consider ca dincolo de lumea lui Zuckerberg, inca mai exista viata sociala, prietenii, sentimente. De aceea am fost provocata sa scriu despre perspectiva mea a ceea ce inseamna prietenii, daca putem sa spunem asa. Sincer, nu am acceptat cu cel mai mare si raspicat „da”, dar a fost un „da”. Undeva in mintea mea se aseaza cateva conceptii bine stabilite despre relatiile de prietenie intre oameni si aici, ca sa fiu mai concreta, ma refer la prieteniile fata-fata, respectiv baiat-baiat. Aceste prietenii apar inca de cand suntem mici si unele se pastreaza, altele nu. Dar de-a lungul timpului am invatat ca drumul e lung, anevoios si tot odata plin de bucurie.

Am 16 ani. La cei 16 ani am invatat partial ce e un prieten adevarat. Imi doresc sa fiu unul pentru cei din jurul meu, chiar daca nu imi prea iese uneori. Sa fii un prieten adevarat implica sacrificiu sufletesc, inseamna dedicare, timp pus deoparte, responsabilitate, dragoste, apreciere si acceptare. Dar mai presus de toate, inseamna incredere. Si uite-ma aici, vorbind despre incredere… Imi e greu sa vorbesc acum despre asta. Dar trebuie. Trebuie pentru ca e cea mai importanta parte a unei relatii de prietenie. Pur si simplu roata nu se va invarti niciodata fara incredere. Increderea e cea mai sensibila parte, caci ea poate fi eradicata atat de usor. Uneori, chiar si o simpla decizie te poate face sa uiti dintr-o data 3 ani de zile. Uneori, increderea se comporta ca o guma de sters: devine din ce in ce mai mica dupa fiecare greseala. Alteori, increderea se pierde odata cu trecerea timpului, iar exemplele mai pot continua. Dar ceea ce vreau eu sa spun e ca in viata poti sa primesti si sa dai incredere, dar poti sa o pierzi. Poate sa se duca ca o ceata trecatoare intr-o dimineata, poate sa reapara pe neasteptat ca razele soarelui in timpul unei ploi. Amintirile mereu iti vor juca feste. Amintirile mereu te vor face sa crezi ceva, sa simti ceva, sa speri in ceva mai bun, sa speri ca totul se va repara, ca totul va fi ca inainte. Dar toate amintirile se vor duce, undeva in neantul mintii tale si atunci vei realiza… vei realiza ca timpul nu poate fi dat inapoi, ca increderea cere acest timp pentru a fi refacuta, dar el nu mai e acolo. Nimeni nu spune ca nu merita sa incerci… merita. Trebuie sa incerci. Trebuie sa ierti. Trebuie sa iubesti.

Trebuie sa accepti. Uneori e dificil sa iti accepti prietenii asa cum sunt ei, cu bune, cu rele, cu opinii personale. Exista clipe cand am impresia ca mai bine ma inchid in camera sau in clasa decat sa ies si sa dau ochii cu ei, cu prietenii mei. Dar o fac, pentru ca eu iubesc. O mai fac, pentru ca si ei la randul lor ma accepta. O fac pentru ca suntem imperfecti, pentru ca nu putem sa traim asa, fara a fi in acea „acceptare”. Alteori, trebuie sa le accepti si deciziile, nu numai personalitatea sau temperamentul. Deciziile acelea care chiar daca nu te implica pe tine, implica persoana lor. Si stiti ce e dur? Atunci cand acea decizie ii face sa se schimbe. Sa devina altcineva, cineva pe care tu nu il cunosti. Dar daca nu iti deschizi inima si mintea sa cunosti din nou si din nou, de unde vei sti daca e bine sau e rau? De unde vei cunoaste adevarul, daca prietenul/prietena ta e inca acolo, sub toate straturile formate din consecintele deciziilor lor? Si culmea, mai sunt acele decizii care te implica pe tine. Acelea care iti provoaca o bucurie, un sentiment de iubire, ca o sticluta de cel mai fin parfum asezata in casa inimii tale. Acelea care te distrug, care sunt ca o sabie invartita in mijlocul sufletului tau, care sunt ca o durere acuta a mintii si oasele care ti se topesc in corp. Au fost. Sunt. Exista. Vor mai fi. Si nimeni nu va veni la 3 noaptea sa iti bata la usa si sa te anunte cu un zambet senil pe fata „Maine la ora 2 X-ulescu va decide ca…”. Va veni subit, neasteptat, atunci cand iti e lumea mai draga sau atunci cand esti cel mai distrus. Si te vei trezi stand cu picioarele agatate de streasina lumii tale cu o umbrela inchisa in timp ce afara e soare si ninge.

Si mai sunt anii care vor curge peste viata ta. Anii care iti vor lasa riduri adanci daca nu folosesti Nivea cu coenzima Q10. Anii care iti vor tria relatiile. Vor veni momentele cand vei realiza ca nu mai esti un tinerel, ca o albina din floare-n floare si te vei aseza pe scaunul de pe terasa la o tabla cu acel prieten. Unul singur. Acele momente in care te va suna colega de facultate, desi tu ai terminat facultatea acum 30 de ani, sa iesiti la o prajitura. Acele concedii (desi tu esti intr-un continuu concediu la pensie) petrecute la munte cu prietena ta cea mai buna de la 17 ani, in aceeasi cabana, facand aceleasi lucruri si mici vizite la reflexo-terapie. Dar cui ii va pasa? Voua.

In concluzie, vreau sa dedic totusi acest articol cuiva. Vreau sa il dedic acelora care viata le-a dat lectia prieteniei. Celor care pot sa se laude cu prietenii de zeci si zeci de ani… Acelora care le e dor de prietenii care i-au pierdut din greseala. Acelora care au invatat sa isi iubeasca prietenii cu toata fiinta lor. Celor ce au luat consecintele deciziilor lor in piept. Acelora care sunt disponibil 24/24 pentru prietenii lor. Acelora care nu le este frica sa calatoreasca mii de kilometri doar ca sa isi poata lua in brate fratele de suflet de la 10 ani. Pentru voi, si pentru ca ati castigat respectul unei pustoaice…

Scufunda-ma…

Scufundă-mă. Scufundă-mă în brațele și nu îmi da drumul, căci ești aici. Te văd, ești lânga mine din nou. Și totuși ești rece precum îți e și inima. Iartă-mă, nu pot. Dar tu scufundă-mă în brațele tale. Îneacă-mă. Lasă-mă fără aer. Danseaza cu mine dacă vrei. Învață-mă pașii inimii tale de stană… Chiar de e cel mai groaznic și morbid dans, învață-mă. Cufundă-te îm durerea mea. Căci durerea mea e durerea ta. Sau cel puțin a fost cândva. Și în abisul ochilor tăi am să îmi pierd durerea. Ești amintirea mea.

Pașii tăi grei răzbat holurile inimii mele grele. Parcă ai avea o cheie în mână și în treacăt razi tencuiala. În loc să scoata un sunet amar e simfonia ta… mă face sa tremur, mă face să mă pierd cu firea, să mă pierd în lumea ta. Vai, amar de simțuri. Amar de iubiri pierdute și nopți albe. Eu, răzâmată de un perete alb. Tu, în patul celor ce nu au nădejde. Salvează-te. Salvează-te ca sa ne salvezi pe noi. Sau suntem o cauză pierduta? Nu mai meritam nimic? Eu nu mai merit salvarea ta? Nu mai vrei să dansăm?… și te-ai oprit.

Ma uit mirată în ochii tăi de azur. Nu mai vrei sa continui, dar nu-i nimic. Eu nu mă supăr. Te iubesc, te voi iubi, te-am iubit. Dar acum, scufunda-mă. Scufunda-mă în bratele tale si nu îmi mai da drumul, caci vin vremuri grele și tu nu vei mai fii aici. Te vei depărta încet și cert. Ești efemer. Dragostea ta a fost efemeră. și eu nu ma multumesc cu atât. Vreau sa pot sa rostesc „toata viata si chiar in veci”. și văd urmele bocancilor tai pe sufletul meu… nu stiu cum, dar îmi amintesc că erau doar niște pantofiori eleganti ca de Revelion înainte.

Scufunda-mă. Scufunda-mă in bratele tale și totusi mi-ai dat drumul, căci tu nu mai ești aici demult.

Stres.

Tu esti ca stresul meu zilnic. Tu esti stresul meu zilnic. Dar hei, sti… Stresul meu e precum un copilas simpatic, care ma iubeste si… ma streseaza. Dar el ma streseaza frumos, pentru ca ma iubeste. Ma umple de pupicuri dulci si mieroase din 10 in 10 minute, pentru ca el ma iubeste sincer. Si imi place sa ma las purtata de acest stres. Trag aer in piept, dar uite-l ca a aparut din nou, micul meu stres dulce. In ochii lui citesti copilaria pura, mai inainte sa stii sa scrii si sa citesti. Copilaria aceea in care tot ce ai sunt visele si imaginatia si printre sute de jocuri inventate, te pierzi si te duci, te duci, te duci… De-asta iubesc eu stresul. Ma irita, ma enerveaza, ma scoate din toti pepenii, dar nu as putea fara el. Caci ma iubeste cum nu ma iubeste nimeni. Si e atat de bine sa fii iubit. Si e atat de bine sa fii… iubit.

1 a.m.

Uneori ma intreb daca mai merita. Daca merita tot efortul, toate noptile nedormite imbracate in parfumul efemer al zilelor de vara. Ma intreb mereu cat timp mai am, si cumva ma lupt cu el si vreau sa castig. Intr-un final raman fara suflare in fata lui, pe genunchi, plangand si cersind doar cateva momente in plus.
Ciudat e faptul ca in plansul si cersitul meu eu uit ca nu voi primi nici un strop in plus fata de ce este deja sortit pentru mine de catre Marele Maresal. Absurd sau nu, eu doresc timp in plus pentru simplul
fapt ca am constanta impresie ca secundele aceastea nu sunt suficiente ca sa indrept situatia si poate cineva are sa mi-o ia inainte. Asa ca fug cat de tare pot eu. Uneori alerg in cerc. Alteori recuperez repede turele pierdute, iar in alte dati imi ia mult sa ma ridic si sa dau praful la o parte dupa ce am cazut. Si desi totul este aruncat in marea uitarii, mai devreme sau mai tarziu, eu gasesc frumos in trecut, in greseli, in deciziile nefavorabile, in relatiile esuate si in cusaturile inimii mele. Sa ma intorc totusi inapoi in timp? Ah, amar de vreme si la ce bun? Stai aici. Cand totul cade in jurul meu si cand lumea mea devine cenusa, voi ramane aici. In prezentul meu, in haosul meu frumos, undeva intre plasmuiri si realitate, in abisul inimii mele… acolo… acolo ma vei gasi.