De 18 și un pic

Patul e acoperit cu multe șervețele colorate ce parcă mă strigă să le dau o altă formă. Cutiile sunt pline și sunt înșirate peste tot prin cameră. Câteva instalații de becuri stau atârnate așteptând momentul pentru a lumina. Și deși mă uit la mâinile mele cum fac prea automat toată treaba, îmi dau seama că mintea mea e pe undeva peste ocean, iar inima mea ceva mai încolo de Timișoara. 

A fost ziua mea. Ști, momentul acela când ți se pare că pentru o singură zi lumea e la comanda ta. Pentru că într-o zi de vară mama s-a gândit că ar fi moment bun să mă aducă pe lume și să facă din ziua aia de joi, ziua mea. Onomastica mea. Mă rog, irelevant. Am împlinit o vârstă în care realizez mult mai lucid părțile frumoase din viață și pe cele mai puțin drăguțe. Știu ce e bucuria, știu ce înseamnă să doară. Sunt conștientă că sunt un abur. Cum a zburat timpul? Nu știu. Exact așa cum îl mânuiește Dumnezeu. E undeva mai sus de dimensiunea noastră și merge el pe cărarea lui. Îmi place ce devin. Îmi place cine sunt. Există loc de mai bine, bineînțeles. Dar am ajuns la vârsta în care mi-am înțeles scopul. Și cum cărțile o numesc „valoarea”. Însă acum cunosc și valorile din viața mea: să deții Adevărul într-o lume postmodernă, care susține relativitatea lui. Să nu negi cine ești, să stai împotriva tuturor, nu doar de dragul de a fi diferit. Să nu te pierzi pe cărarea către Veșnicie. Să vezi puterea Onestității, indiferent de compromisuri și circumstanțe. Să depășești superficialitatea în cursa către un destin înalt. Să adori arta și frumosul și „Florile de mucigai” ale lui Arghezi. Să stai în brațele familiei tale chiar și atunci când crezi că e mai bine să o abandonezi. Să nu te răzbuni. Să nu regreți. Să iubești. Să iubești cu toată ființa ta chiar dacă doare, căci astfel sădești în oameni bunătate și libertate. Să iubești adânc și profund, ca nimeni altcineva. Ca să arăți lumii și nu numai ei… ca să arăți Cerului că meriți să ai o zi numai a ta. Pentru a-ți dovedi ție, inimii tale, sufletului tău că ai meritat să te naști… din nou. 

Și nu mulți oameni pătrund atât de adânc. Nu toți văd paharul ăsta care n-i s-a dat, și pe care noi îl umplem în fiecare zi. Viața nu e așa cum spun unii: „Viața e grea, viața e nasoală, viața e cel mai frumos lucru pe care ai putea să-l ai etc.” Viața e așa cum o faci tu. Restul sunt doar clișee de pe internet. Iar în aceste momente eu văd în paharul meu un strop de aventură. O idee a necunoscutului ce a pătruns prin mine. Să decopăr nu ceea ce are viața să-mi ofere. Ci oare ce are Adevărul să-mi dea? Unde se duc drumurile mele? Pe care cărare, Om frumos? 

Anunțuri

The Aftermath Of Unrequited Love

Thought Catalog

I don’t know if I ever stopped loving you, but my love grew weary. Hearing your name once sent electricity through my fingertips, up my spine. The last time I thought of you, my chest was heavy and my bones were weak.

When I loved you, I had a zest for life like I’d never known before. At first you inspired me and that was enough. But then just for a moment, I believed you might feel the same and that’s when it all changed. It’s funny how anything can change, once you think you have a chance at success. The purity of passion is tainted as a purpose is introduced. All of a sudden the passion itself is no longer intrinsically rewarding.

At first, I was content with appreciating you at a distance. You made me happy whenever you were around and I was content. Then I decided I…

Vezi articol original 512 cuvinte mai mult

Cum am acceptat sfârșitul într-un tramvai

Stau în tramvai şi căldură soarelui mă topeşte fizic. Se leagănă agale pe şinele ude de transpiraţia verii. E o zi ca oricare alta. Am descoperit într-un final că lumea nu se opreşte nici o secundă să îţi asculte durerea. Tot cursul firesc al lucrurilor merge normal. Am descoperit asta acum vreo 7 dimineţi când m-am trezit şi nu înţelegeam dacă visez sau e chiar realitatea. Mai apoi, când m-am uitat pe geamul maşinii, conştientă că e realitatea într-adevăr, am văzut că nimănui nu îi pasă. Că lumea nu se opreşte în loc pentru tine. Oricine ai fi.  Sunt în tramvai fiind doar un om oarecare care a luat tramvaiul să ajungă la destinaţie. Nici unul din oamenii cu care călătoresc nu ştiu ce se întâmplă acum în mintea mea, şi probabil că nici unul nu înţelege ce simt. Nu pentru că e sindromul „nimeni nu mă înţelege”… Ci pur şi simplu pentru că fiecare durere e unică. Tipa de lângă mine se uită puțin la mine, îmi studiază sandalele și modelul de pe maieu. Se întoarce înapoi la gândurile ei răsfirate. După puțin timp se mai uită odată la mine și îmi spune că nu știe la ce stație să coboare și dacă pot să îi spun care e capătul de linie.

Trebuie să recunosc că m-a oprit puțin din gândurile mele. Prin simpla ei întrebare mi-a dat 10 secunde în care să mă gândesc la altceva înafară de întrebările ce mă frământă. Sunt prea multe oricum. Dar nu am putut să mă concentrez. Nu știu din ce cauză, dar poate că nu eram la întâmplare în acel tramvai. Pentru că era atât de încet și pentru că m-a lăsat să analizez situația. Chiar acum câteva sute de oameni trec pe lângă acest tramvai. Alte câteva sute se afla în casele pe lângă care trec. Unii dorm, alții muncesc, unii gătesc, alții pierd vremea sau pur și simplu râd. Să nu uit de cele câteva zeci de intreprinderi unde zeci de muncitori își parcurg rutina zilnică. Un camion plin de balastru trece pe lângă noi. Probabil că merge la o casă în construcție. Sau poate nu. Oricum ar fi Timișoara e un șantier precum inima mea. Tata e în grădina, mama e acasă. Sora mea învață pentru examen. Lucrurile merg așa cum trebuie să meargă. Da, chiar și acele războaie… Chiar și revoltele din Ucraina. Concluzia e din nou definită. Nimeni nu se oprește din treabă pentru ce simt eu. Nu că nu ar exista oameni cărora să nu le pese de mine, sau care nu sunt interesați de ceea ce se întâmplă cu mine. Dar ești doar tu. Doar tu cu tine și cu Dumnezeu. Atât. Ești pe cont propriu și e datoria mea să îmi duc luptele. Nimeni nu va merge la război în locul meu. Nu pot să îmi completez carnetul de sănătate și să pledez orb sau cu oricare alt handicap. Pentru că îmi văd inima cât un purice. Aud, simt și merg pe acest drum… Mă tot duc odată cu acest tramvai. Ca să ajung undeva. Și nu înțeleg de ce trebuie să fie așa. Ți-aș fi spus și ție că nu înțeleg ce se întâmplă chiar în acel moment, însă am fost prea preocupată să îmi controlez temerile și emoțiile. Dar lumea nu se va opri niciodată pentru mine. Nici pentru noi. Nici pentru nimeni. Căci viața noastră e doar o intersecție de drumuri. Da, oricât de metaforic și pompos ar suna, asta este. Singur. Atunci când te căsătorești alegi să îți împarți viața cu partenerul ales. Exact… împarți. Nu o dai celuilalt, doar împarți. Alegi să îl lași să fie lângă tine în fiecare moment pe care îl vei avea mai departe. Și în tramvaiul ăla am înțeles eu asta. Că până și tipa aia care mi-a pus întrebarea aia banală și-a intersectat pentru câteva momente drumul ei cu al meu. Viața e o intersecție de milioane de drumuri și asta este.

Și hai să-ți mai explic cum stă treaba cu oamenii care trec prin mâinile tale. Unii au o cale care se suprapune cu a ta o perioadă mai lungă de timp. Poate fi un an, doi, trei… sau doar o săptămână. Te înțelegi cu ei și având aceasta parte de împărțit petreci momente și creezi amintiri ce vor exista mereu în mintea și subconștientul tău. Dar vezi tu, prietenul meu, Regia de Transport are o posibiltate atunci când intri într-un mijloc de transport și vrei să-ți validezi abonamentul dar tu nu ai abonament decât pentru o singură linie… Există o funcție numită „Proprie răspundere”. Da, da. Proprie răspundere. Te lasă să circuli cu acel abonament dacă linia e comună pe propria răspundere. Raportând asta la ce vorbeam mai sus, lucrurile devin destul de simple. Circuli împreună cu acei oameni pe traseul vieții tale pe propria ta răspundere. Îți asumi fiecare clipă ce o ai alături de ei. Îți asumi fiecare cuvânt pe care îl rostești și fiecare gest pe care îl faci. Pur și simplu. Nimeni nu o va face în locul tău, așa cum nimeni nu îți va duce lupta și așa cum nimeni nu se oprește la durerea ta. E decizia ta, e doar răspunderea ta. Cred că uneori am uitat să îmi asum treaba asta. Dar cred că nu am fost conștientă până acum. Însă în acest tramvai aleg să îmi asum răspunderea pentru fiecare lucru și fiecare șină împărțită cu fiecare om ce a trecut pe lângă mine și prin inima și mintea mea. Uneori ai să regreți. Poate pentru că regretele vin atunci când îți dai seama de greșeli care au durut. Poate pentru că pur și simplu ai fi făcut lucrurile altfel. Doar că ai să fi fericit când te vei uita la axa vieții tale și vei vedea perioade pavate cu multă culoare. Perioade pavate cu muzică bună poate sau perioade îmbrăcate în dragoste. Perioade pavate cu râsete, altele cu cioburi de sticlă sau cu mizerie. Perioada nu se schimbă, se repetă. Așa că vei avea parte de ele mereu. Până când te vor arunca în acel coșciug și vei îmbrățișa veșnicia. Eu am ales să evit regretele. Nu îmi plac. Cred că fiecare lucru s-a meritat, chiar dacă poate poteca s-a bifurcat. Îți va fi dor și ne va fi dor. Dar niciodată să nu regreți. Te rog frumos.

Nu-mi place când trebuie să se întâmple asta. Niciodată nu mi-a plăcut momentul când chiar atunci când te-ai făcut comod pe scaun te uiți pe geam și uite că imediat e stația ta și trebuie să cobori. E plăcut să vezi toți acei oameni cu care parcurgi bucățica aia de traseu. Unii sunt beți, alții n-au casă. Unii fericiți și molcomi. Unii înconjurați de probleme și vise ambigue. Dar e capăt de linie și trebuie să mă dau jos la Torontal. Și în cealaltă lume paralelă a sufletului meu, trebuie să mă dau jos dintr-un alt tramvai. Îmi pun căștile în urechi și plec mai departe.

Dar ști ce? Perioada nu se schimbă, ea se repetă. Și știu că tu te vei repeta. După un an, doi, șapte… sau poate doar câteva clipe. 

Trams meeting

 

Fear

I dreamed a dream:

It was night and the darkness covered our souls. The icy cold touch on your skin stuck there for an eternity. But it was different… because not only the weather, but your heart was also cold. Empty, motionless. You looked like a human filled with hate and poverty. A man filled with lies and breaths full of arrogance. That wasn’t you. You told me you loved me and I didn’t reply. Not only because I didn’t feel like it was the truth. But because I couldn’t find the warmth inside myself to tell you that I loved you. Because loving you means accepting you for who you are with no intend of changing you into someone else. And that was something I desired so hard in those short moments. We’d walk on the street and I can still recall your voice telling me words that hurt so bad. The thing that actually made me realize that person wasn’t you was your carelessness. It didn’t even bother you the tear streaming down my cheek when in reality you’re fighting for my happiness. How could it be you? ‘Cause I’m aching for you, longing for you and it that freezing space in my mind I could not recall such feelings. Every atom of my being lives in this burning desire to have you next to me, but it was gone. It hurts when you’re not around and why does it hurt when you’re in my dreams? As you fluttered your cigarette in front of me like I was just another one. Just another human being standing there with you in your small life circle. I wanted to hate you. I swear I did. 

I had this dream. But it wasn’t a dream. It was my biggest, deepest fear. Me losing you.

toți avem momente d-astea, nu?

Păi și ce dacă nimic nu merge cum trebuie? Nu așa trebuie să fie? Așa știu eu că merg lucrurile. Ca în zilele alea când parcă uiți să scrii… Pur și simplu încerci să faci literele pe hârtie și ele nu ies așa cum trebuie, de parcă altcineva ar scrie prin tine și degetele tale sunt cuprinse de o reverie. Parcă e acel „tu” însingurat și plin de războaie. E cel din tine care vrea să iasă. Poate sunt proprii tăi demoni, dar ce vorbesc? Nu există așa ceva. Ești doar tu, care te lupți cu tine însuți. Cu tot ce ai lăsat în urmă. Cu fericirea ta, cu tristețea ta. Cu toate lucrurile acelea pline de amărăciune și ură. Sunt doar eu luptându-mă cu ceea ce e undeva, departe în spatele meu. Și îmi e teamă. Căci sunt singură. Serios că sunt. Lupta asta se dă între mine și ei. Și nu e nimeni să-ți țină spatele. Nimeni. Pentru că unele lucruri trebuie să le faci singur. Treburile murdare trebuie rezolvate pe cont propriu. Era zicala aia cândva… „Nu ne spălăm problemele în public”. Dar atunci cum? Căci vezi tu, prietene, acest public sunt chiar cei cu care mă lupt. Ei sunt vinovații. Din pricina lor s-a vărsat sânge nevinovat. Iar sângele lor murdar trebuie spălat într-un sânge pe care eu nu îl am. Mi-ar plăcea să-l am eu, dar nu sunt în posesia lui. cropped-tumblr_max8jup43y1qzh7tdo1_500_large.jpg

1302 vise

Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru fiecare moment în care m-am îndoit vreodată de ceea ce tu ai să-mi oferi. Îmi pare rău că de atâtea ori m-am gândit la lucruri ce nu își aveau rostul, căci adevărul era chiar sub ochii mei și adevărul nu necesită explicații. Și îmi pare rău pentru fiecare dată când am trăit în presupuneri care mă duceau pe un tărâm al nesiguranței, atunci când brațele tale erau siguranță pentru inima mea. Îmi pare rău că am pus sub semnul întrebării niște sentimente care nu aveau voie să fie azvârlite în acea cutie. Tu nu ai nevoie de explicație. Tu mă cunoști. Tu știi întotdeauna, chiar dacă nu îmi arăți. Și astăzi am înțeles acea sfoară invizibilă ce o poți întinde până la celălalt capăt de lume, că tot la noi ar ajunge, tot pe noi ne-ar lega. Fără ca tu să faci ceva sau să spui vreun cuvânt deosebit, pur și simplu am priceput.

And I want you now and for all time.

cold inside

Doctor’s office – part I

Therapy session with David.

“People say that a person like me could never find its place in society. They say that I should live in a controlled environment where I can be under watch 24/7. They say a mental hospital is a good choice but isolation is much better. I tend not to argue with them, I like it here in my own mind, in my own special cell. Others, on the other side seem to hate it and I can’t see what all the fuss is about. I mean what’s there not to like? I have all the subjects I need and all the time in the world. Just last week I took Gazz from his room because I had this idea Andrew gave me that wouldn’t let me sleep and he’s been missing ever since but they didn’t care he was gone.(David plays with his fingers). They brought in another screaming bastard to fill that room. I hate the screaming ones; I don’t understand why they do it. Is there something scaring them all the time or is it just because they like screaming? Andrew likes them though. He talked with him yesterday and it seems he stopped screaming. Andrew likes helping them, that’s why I’m friends with him”.

“Do you know what Andrew did to help Mark?”

“Is Mark the screaming one? (Childish laughter). From what he told me I think he sew his mouth shut but that’s a bit weird. They never let us have any thread or needles so I don’t think he did it. He must’ve lied to me”.

“Do you want to tell me about the idea Andrew gave you and Gazz?”

“Well you know how Gazz couldn’t speak right? (Doctor nods) Andrew said that I can heal him if I touch his vocal cords so I tried to reach through his mouth (David scratches hand violently) but my hand wouldn’t fit so I cut his throat. It worked perfectly but the blood wouldn’t stop pouring out even when my hand was inside his neck and he died before I could heal him. (He starts rocking and touching his neck) John was super mad at me after that but he helped me clean up.”

“What did Andrew say after you failed to heal Gazz?” (David smiles and stops rocking)

“He told me that as long as I did my best it’s ok and I did do my best so I’m happy about it”.

“Do you talk with Andrew often?”

“EVERYDAY! He comes by my cell every day at lunch and we eat together”.

“When did you first meet him?”

“Uhmmm… the first time I met him was after I saw that Mrs. Baddom was sick and he told me that I can heal her”.

“And did you (Pause)… heal her?”

“I did heal her heart when I took it out and washed it for her but the police came and took me away before I could heal her completely so that made me sad but Andrew promised that he will heal her soon.(David face becomes sad and regretful but changes immediately when he starts talking about John). That was the first time I met John as well. Just like last week with Gazz, he was mad at me but again he helped me out when the policemen and the judge were mean to me”.

“Thank you for being honest again David. I’ll see you tomorrow ok?”

“OK!” (David smiles as he leaves the room and a bald patch could be seen on the back of his head).

– story by Benny „Drunken” Sailor

frică

Imagineși să spunem că prin absurd devin tot ceea ce mi-am dorit să fiu. să spunem că se face în așa fel încât eu ajung acolo unde visez să fiu. dar vezi tu, ar trebui să fie perfect, să mă bucur de asta și să fiu în adevăratul sens al cuvântului fericită. însă nu știu dacă voi fi. pentru că împlinirea mea nu stă în acel loc, în acea țară de unde nu curge lapte și miere, în acele mii de kilometrii distanță de casă. nu stă în cele șapte mări ce ne-ar despărți. împlinirea mea nu ar sta nici în faptul că am reușit asta, independent și în pofida tuturor maimuțelor din jurul meu, care se agitau fără nici un rost. nu știu defapt unde ar fi ea, dar știu că ar exista un sentiment adânc de disconfort și rațiunea mea nu ar mai fi rațională. și nu cred că își mai are vreun rost să vorbesc despre inima mea. care inimă – incompletă, disfuncțională, ar putea pulsa viață? prin care anomalie a lumii ar fi aceasta posibilă? căci ar fi imposibil să trăiesc fără parte din ea. 

și să spunem că prin absurd, coliziunea se produce înainte ca eu să devin tot ceea ce mi-am dorit să fiu. marele tragic, răpus chiar din cele mai alese piese de teatru, se întâmplă înaintea ochilor mei, atunci când, fără să realizez, trăiesc în cel mai dulce miros. în cea mai sărată(îmi plac lucrurile sărate), iar apropierea noastră, mâinile tale în ale mele, respirația ta pe umărul meu și sărutul tău ar deveni un vid necunoscut mie. dar mai mult decât toate acestea – să te pierd, pe tine, în esența ta cea mai de preț? nu vreau să mă ridic de pe scaunul de cinema, căci filmul s-a încheiat și urmează o nouă reprezentație. ce amuzant. hilar. vă rog eu, nu. nu faceți asta. căci coșmarul ar primi o nouă definiție în DEX.

frica se transpune în realitatea mea.

Concluzie (sau Nu vreau să fiu ca voi)

Parcă, pe zi ce trece devenim mai săraci. Parcă, pe zi ce trece uităm cine suntem. Parcă, aruncăm în fiecare zi banii pe nimicuri, în loc să aruncăm fericirea noastră pe ceva, pe cineva. Stai, nici aia nu mai știm să fim: fericiți. Parcă uneori ar fi mai bine să continui să speri. Dar cine spunea că speranța moare ultima, parcă, s-a înșelat.

Unde ne mai sunt începuturile? Când am ajuns să încheiem atât de repede? Nimic nu mai durează. Totul e într-o continuă alergare și se sfârșește prea repede. Relații, conversații, mesaje peste mesaje, melodii, scrisori, iubirea și ura asemeni. Nu mai știm să ne oprim, să luăm aminte. Să învățăm din greșeli, nu să le repetăm. Nu mai știm. Pentru că, vezi tu, aici e un cotidian. O rutină ce trebuie respectată cu strictețe: te trezești, mergi la muncă, mergi la școala, te întorci, dormi… și repetă. Ai uitat să pui pauză. Ai uitat să ierți, să uiți. Ai uitat să te privești pe tine, să-ți privești sufletul ăla ce strigă să fie iubit. Am 17 ani și trăiesc într-o lume care nu mă mai lasă să trăiesc „ca la 17 ani”. Te împinge de la spate în ceva urât și mizerabil. Îți fură inocența și puritatea ta. Pentru că această lume nu mai cunoaște noțiunea de sacru, pus de-o parte. Înveți la școala și crezi că ajungi cineva în viață. Dar poate la fel a gândit și tanti Floricuța ce face curat pe scara blocului, draga de ea. Visezi să conduci lumea, să faci o facultate în America și toți îți spun că vei da greș, și chiar vei eșua. 

Pentru că îi lași. Pentru că le permitem. Pentru că îți dorești să fi plăcut, să fi văzut de cineva. Cauți să te găsești în tiparul lor, să te potrivești cu toți și toate. Niciodată nu ai fost altfel. Ce cuvânt urât… altfel. Te învârți printre clișee sperând că mâine poate va fi mai bine. Poate mâine vei fi mai fericit. Poate mâine prietena ta cea nouă(pe care o ai de două zile, că aialaltă nu „se potrivea” cu tine) te va face mai fericit. Cu siguranță, dimineață, când vei posta pe Facebook poza cu „Bună dimineața!” te va băga și pe tine cineva în seamă. Și să vezi și să nu crezi, dar chiar te-a zărit cineva. Ești în tipar, bine ai venit.

Vreau să ies. Și poate ai mai auzit-o de multe ori, dar eu vreau să ies. Să plec. Să fug mâncând pământul. Să nu las în urma mea nimic din ce pot ei atinge. Vreau să fi cu mine. Să mergi cu mine drumul ăsta un pic cam prăfuit. Dar e prăfuit cu stelele ce le-ai pus în mintea mea. Vreau să vii cu mine. Pentru că noi nu suntem ca ei. Niciodată nu vom fi. Și-ai să vezi că s-a meritat. Căci ești singurul care mă poate face mai bogată. Cu vise… cu iubire… cu flori… cu mai mult decât îți cer și mai mult decât pot concepe.