Cum am acceptat sfârșitul într-un tramvai

Stau în tramvai şi căldură soarelui mă topeşte fizic. Se leagănă agale pe şinele ude de transpiraţia verii. E o zi ca oricare alta. Am descoperit într-un final că lumea nu se opreşte nici o secundă să îţi asculte durerea. Tot cursul firesc al lucrurilor merge normal. Am descoperit asta acum vreo 7 dimineţi când m-am trezit şi nu înţelegeam dacă visez sau e chiar realitatea. Mai apoi, când m-am uitat pe geamul maşinii, conştientă că e realitatea într-adevăr, am văzut că nimănui nu îi pasă. Că lumea nu se opreşte în loc pentru tine. Oricine ai fi.  Sunt în tramvai fiind doar un om oarecare care a luat tramvaiul să ajungă la destinaţie. Nici unul din oamenii cu care călătoresc nu ştiu ce se întâmplă acum în mintea mea, şi probabil că nici unul nu înţelege ce simt. Nu pentru că e sindromul „nimeni nu mă înţelege”… Ci pur şi simplu pentru că fiecare durere e unică. Tipa de lângă mine se uită puțin la mine, îmi studiază sandalele și modelul de pe maieu. Se întoarce înapoi la gândurile ei răsfirate. După puțin timp se mai uită odată la mine și îmi spune că nu știe la ce stație să coboare și dacă pot să îi spun care e capătul de linie.

Trebuie să recunosc că m-a oprit puțin din gândurile mele. Prin simpla ei întrebare mi-a dat 10 secunde în care să mă gândesc la altceva înafară de întrebările ce mă frământă. Sunt prea multe oricum. Dar nu am putut să mă concentrez. Nu știu din ce cauză, dar poate că nu eram la întâmplare în acel tramvai. Pentru că era atât de încet și pentru că m-a lăsat să analizez situația. Chiar acum câteva sute de oameni trec pe lângă acest tramvai. Alte câteva sute se afla în casele pe lângă care trec. Unii dorm, alții muncesc, unii gătesc, alții pierd vremea sau pur și simplu râd. Să nu uit de cele câteva zeci de intreprinderi unde zeci de muncitori își parcurg rutina zilnică. Un camion plin de balastru trece pe lângă noi. Probabil că merge la o casă în construcție. Sau poate nu. Oricum ar fi Timișoara e un șantier precum inima mea. Tata e în grădina, mama e acasă. Sora mea învață pentru examen. Lucrurile merg așa cum trebuie să meargă. Da, chiar și acele războaie… Chiar și revoltele din Ucraina. Concluzia e din nou definită. Nimeni nu se oprește din treabă pentru ce simt eu. Nu că nu ar exista oameni cărora să nu le pese de mine, sau care nu sunt interesați de ceea ce se întâmplă cu mine. Dar ești doar tu. Doar tu cu tine și cu Dumnezeu. Atât. Ești pe cont propriu și e datoria mea să îmi duc luptele. Nimeni nu va merge la război în locul meu. Nu pot să îmi completez carnetul de sănătate și să pledez orb sau cu oricare alt handicap. Pentru că îmi văd inima cât un purice. Aud, simt și merg pe acest drum… Mă tot duc odată cu acest tramvai. Ca să ajung undeva. Și nu înțeleg de ce trebuie să fie așa. Ți-aș fi spus și ție că nu înțeleg ce se întâmplă chiar în acel moment, însă am fost prea preocupată să îmi controlez temerile și emoțiile. Dar lumea nu se va opri niciodată pentru mine. Nici pentru noi. Nici pentru nimeni. Căci viața noastră e doar o intersecție de drumuri. Da, oricât de metaforic și pompos ar suna, asta este. Singur. Atunci când te căsătorești alegi să îți împarți viața cu partenerul ales. Exact… împarți. Nu o dai celuilalt, doar împarți. Alegi să îl lași să fie lângă tine în fiecare moment pe care îl vei avea mai departe. Și în tramvaiul ăla am înțeles eu asta. Că până și tipa aia care mi-a pus întrebarea aia banală și-a intersectat pentru câteva momente drumul ei cu al meu. Viața e o intersecție de milioane de drumuri și asta este.

Și hai să-ți mai explic cum stă treaba cu oamenii care trec prin mâinile tale. Unii au o cale care se suprapune cu a ta o perioadă mai lungă de timp. Poate fi un an, doi, trei… sau doar o săptămână. Te înțelegi cu ei și având aceasta parte de împărțit petreci momente și creezi amintiri ce vor exista mereu în mintea și subconștientul tău. Dar vezi tu, prietenul meu, Regia de Transport are o posibiltate atunci când intri într-un mijloc de transport și vrei să-ți validezi abonamentul dar tu nu ai abonament decât pentru o singură linie… Există o funcție numită „Proprie răspundere”. Da, da. Proprie răspundere. Te lasă să circuli cu acel abonament dacă linia e comună pe propria răspundere. Raportând asta la ce vorbeam mai sus, lucrurile devin destul de simple. Circuli împreună cu acei oameni pe traseul vieții tale pe propria ta răspundere. Îți asumi fiecare clipă ce o ai alături de ei. Îți asumi fiecare cuvânt pe care îl rostești și fiecare gest pe care îl faci. Pur și simplu. Nimeni nu o va face în locul tău, așa cum nimeni nu îți va duce lupta și așa cum nimeni nu se oprește la durerea ta. E decizia ta, e doar răspunderea ta. Cred că uneori am uitat să îmi asum treaba asta. Dar cred că nu am fost conștientă până acum. Însă în acest tramvai aleg să îmi asum răspunderea pentru fiecare lucru și fiecare șină împărțită cu fiecare om ce a trecut pe lângă mine și prin inima și mintea mea. Uneori ai să regreți. Poate pentru că regretele vin atunci când îți dai seama de greșeli care au durut. Poate pentru că pur și simplu ai fi făcut lucrurile altfel. Doar că ai să fi fericit când te vei uita la axa vieții tale și vei vedea perioade pavate cu multă culoare. Perioade pavate cu muzică bună poate sau perioade îmbrăcate în dragoste. Perioade pavate cu râsete, altele cu cioburi de sticlă sau cu mizerie. Perioada nu se schimbă, se repetă. Așa că vei avea parte de ele mereu. Până când te vor arunca în acel coșciug și vei îmbrățișa veșnicia. Eu am ales să evit regretele. Nu îmi plac. Cred că fiecare lucru s-a meritat, chiar dacă poate poteca s-a bifurcat. Îți va fi dor și ne va fi dor. Dar niciodată să nu regreți. Te rog frumos.

Nu-mi place când trebuie să se întâmple asta. Niciodată nu mi-a plăcut momentul când chiar atunci când te-ai făcut comod pe scaun te uiți pe geam și uite că imediat e stația ta și trebuie să cobori. E plăcut să vezi toți acei oameni cu care parcurgi bucățica aia de traseu. Unii sunt beți, alții n-au casă. Unii fericiți și molcomi. Unii înconjurați de probleme și vise ambigue. Dar e capăt de linie și trebuie să mă dau jos la Torontal. Și în cealaltă lume paralelă a sufletului meu, trebuie să mă dau jos dintr-un alt tramvai. Îmi pun căștile în urechi și plec mai departe.

Dar ști ce? Perioada nu se schimbă, ea se repetă. Și știu că tu te vei repeta. După un an, doi, șapte… sau poate doar câteva clipe. 

Trams meeting

 

Anunțuri

Fear

I dreamed a dream:

It was night and the darkness covered our souls. The icy cold touch on your skin stuck there for an eternity. But it was different… because not only the weather, but your heart was also cold. Empty, motionless. You looked like a human filled with hate and poverty. A man filled with lies and breaths full of arrogance. That wasn’t you. You told me you loved me and I didn’t reply. Not only because I didn’t feel like it was the truth. But because I couldn’t find the warmth inside myself to tell you that I loved you. Because loving you means accepting you for who you are with no intend of changing you into someone else. And that was something I desired so hard in those short moments. We’d walk on the street and I can still recall your voice telling me words that hurt so bad. The thing that actually made me realize that person wasn’t you was your carelessness. It didn’t even bother you the tear streaming down my cheek when in reality you’re fighting for my happiness. How could it be you? ‘Cause I’m aching for you, longing for you and it that freezing space in my mind I could not recall such feelings. Every atom of my being lives in this burning desire to have you next to me, but it was gone. It hurts when you’re not around and why does it hurt when you’re in my dreams? As you fluttered your cigarette in front of me like I was just another one. Just another human being standing there with you in your small life circle. I wanted to hate you. I swear I did. 

I had this dream. But it wasn’t a dream. It was my biggest, deepest fear. Me losing you.

te-am așteptat prea mult să mă salvezi. sau despre dragoste și altruism

„Andreea, în lumea în care trăim noi altruismul nu e niciodată răsplătit cu altruism… cel puțin nu de oameni. Asta e una din cele mai triste concluzii la care am ajuns. Noi ca oameni am decăzut moral așa de mult încât nici măcar nu ne mai luptăm cu egoismul. Ne lăsăm îmbrățișați de el chiar și prin acțiunile noastre de zi cu zi sau țelurile noastre trufașe. Acum, când îți scriu acestea, îmi dau seama de ce (așa cum ai auzit de multe ori) dragostea e vindecarea acestui viciu al nostru. Fiindcă dragostea adevărată și pură nu este egoistă, ci dimpotrivă este opusul total al acestuia. Dragostea reprezintă dedicarea și concentrarea energiei noastre nu asupra noastră sau a scopurilor noastre murdare de cele mai multe ori, ci asupra persoanei pe care o iubești cu adevărat. Tu, tu nu ai făcut nimic greșit.”

~ Un om frumos

switchfoot lyrics - Bing Images

o scrisoare trecută, pentru un viitor bărbat

Confuzia e un lucru ce ni se întâmplă destul de des. Pe stradă, în tren, sau poate chiar în banca de la școala ne trezim buimăciți și parcă un pic speriați de realitatea din jurul nostru. E acel moment, când te uiți în jurul tău și pentru o milisecundă uiți cine ești. Dar ce se petrece atunci când confuzia ta se transformă într-o rutină zilnică? Atunci când trăiești fără să știi cine ești. Atunci când mergi dimineața la baie și oglinda țipă la tine pentru că tu nu mai ești ”tu”. Nu mai ști ce trebuie să faci, sau pur și simplu nu mai înțelegi. Nu mai înțelegi de unde trebuie să pornești sau chiar încotro trebuie să mergi.

Dar întrebarea e simplă. Cât timp voi mai petrece aici? Cât timp voi mai privi pereții din camera mea, gata să îmi vorbească și să îmi spună povești de adormit copii? Căci îți promit că nu știu ce se întâmplă cu mine. Nu mai știu să îmi definesc sentimentele, nu mai știu cum să mănânc. Pur si simplu confuzia mea se transformă in amnezie. Uit cum să iubesc. Nu mai pot să îmi dau seama ce e adevăr și ce e minciună. Căci îți promit, parcă minciunile tale sunt cel mai dulce adevăr. Unde mă duc? Ce fac mai departe? Sunt abia la jumătate, dar parcă privirea mea e în ceață și iarna nu se mai termină. Clocotesc în aburul acesta infinit ce îmi cuprinde ochii în diamante. Ia-mă de aici. Spune-mi tu ce trebuie să fac. Spune-mi dacă trebuie să te iubesc. Spune-mi dacă am voie, pentru ca eu, eu nu mai pot. Eu nu mai rezist. Nu mai știu să definesc nimic din ce este în mine. Poate ar trebui să te urăsc, sau să te ignor. Dar e absurd. Și acum absurdul mi se pare dulce-amărui. Te rog, dragul meu, ia-mă de mână. Dovedește-mi că nu aberez. Că imaginile din mintea mea sunt fanteziile mele, dar tu ești de acord cu ele. Poartă-mă dincolo de imaginația mea, dincolo de filmele mele. Știu, știu. Nu suntem în Hollywood. Nu vreau acolo. Vreau în brațele tale. Acolo unde nu mă simt confuză. Acolo unde nu sunt buimacă. În acel loc în care tu mă iubești și eu revin la mine. La ființa mea. M-am săturat să alerg. Alerg în cerc. Și de aceea sunt așa. De aceea am stările astea care nu mă lasă să pun pleoapă pe pleoapă. Geană peste geană. Nu e frumos să fii fugar. Nu mai vreau să fug. Refuz. M-am plicitisit să neg. Să reneg. Vreau doar să știu ce se întamplă cu mine, ce simt cu exactitate. Vreau să-mi dai cel mai precis diagnostic al tău. Ar fi greșit să îți spun că mi-ar plăcea să fii doctorul inimii mele. Ar fi prea mult. Ar fi absurd. Dar asta e partea dulce din ”dulce-amărui”. Partea amară oricum o simt. În fiecare minut, în fiecare secundă. E acolo și nu pleacă. Și de aceea îmi e frică să mă săruți. Căci știu că vei gusta din amarul meu. Sau al tău. Din confuzia mea, din motivul pentru care nu dorm nopțile.

Iartă-mă. Știu că greșesc. Știu că nu ar trebui. Știu că aberez. Știu că nu am învățat încă cum stă treaba cu ”a nu îți mai pasa”. Iartă-mă, dragule … dar am ales sa te iubesc până la capăt. Și așa am să fac. Te voi iubi până la sfârșit, până când amândoi vom obosi și vom adormi împreună în patul nostru. Doar al nostru.

Persoane îmbibate în oglinzi cu nisip

New York, Londra, Milano, Amsterdam, Edinburgh, Toronto… chiar nu contează unde ești. Chiar nu mai contează colțul din lumea asta în care ești. Acum ceva vreme a însemnat pentru mine prea mult. Atât de mult încât am pierdut anii plângând după ceva fără rost. Zile și nopți petrecute alături de sute de șervețele și batiste, îmbibate cu lacrimile sărate și nevinovate ale unei fete ce nu știa cum să definească iubirea.

Spirala timpului se învârte, iar clepsidra sa toarce încontinuu. Nimeni nu le poate opri. Sunt instrumentele ce nu se vor opri prea curând. Dar la un moment dat o vor face… exact la momentul potrivit; nici prea devreme, nici prea târziu. Atunci, în acel minut, în acele secunde, distanța va fi relativă, iar toți acei ani trecuți peste chipurile noastre își vor spune cuvântul. Vor striga cu plămânii lor inexistenți relativitatea adevărului, a spațiului ce ne închide într-o cutie, a timpului care se va nega pe el însuși. Sincer, ai putea fi într-o altă dimensiune. Sau poate o altă galaxie. Dar niciodată, (am spus niciodată!) nu vei fi prea departe sau prea aproape. Apropierea se face nu în timp, ci în cunoaștere. Să cunoști sufletul unui om răvășit de problemele tinereții și zâmbetele bătrâneții; asta este apropierea. Și departarea? Ce e depăratarea? O nebuloasă absență a apropierii. Ea nu va exista niciodată. Mă simt departe de tine pentru că tu nu ești aproape, pentru că tu nu mai ești persoana pe care am cunoscut-o cândva. Să nu crezi că am uitat. Ești cufundat bine în cutia de cristal a singurătății mele. Încuiat pe veci, până când clepsidra se va sparge și spirala își va opri ale sale rotații.

Și când ragetul sufletului meu intervine, totul primește boala oaselor de sticlă. Să nu îndrăznească omul, soarele, luna, viața să îmi atingă visele sau speranțele… sau iubirea mea pentru tine, ascunsă bine de tot în acea cutie. Te cunosc, dar nu prea. Defapt nu te mai cunosc deloc. Căci nu am mai vrut sau nici măcar nu mai știu cum. Nu știu dacă încă meriți parte din mine…parte din pielea mea cu miros de mine și oasele mele cu miros de El.

Toate acestea sau efemerul gând că nu sunt suficient. După aceea completezi tu: suficient de bună, de frumoasă, de deșteaptă, de specială, de proastă, de inocentă, de slabă, de ispititoare, de imaginară. Vaga impresie că nu voi fi definiția cuvântului suficient mă distruge, mă macină ca noaptea care zdrobește lumina subțire a soarelui la asfințit. Când acest gând pătrunde, totul, dar absolut totul devine absurd – și depărtarea și apropierea și dragostea și fiorii de gheață. Totul.

Nu vreau să știu dacă încă meriți să îți acord bucăți din mine.

Sarajevo, Bartislava, Berlin, Timișoara… aduceți-mi-l înapoi la mine. 533693_439592939409709_1349883170_n_large

The story without a start, without a finish(sau cum te-am placut de prima data)

He was that kind of a guy. Quite shy, a little bittersweet. But in the end everything he was didn’t matter too much. Cause he would simply collapse it all with his smile. His hair was a little bit of chocolate and a little bit of a glass of wine gazing in the sun.  But his eyes,  oh… his eyes.

He was a mess. He loved tattoos, music and well… love. He didn’t understand God, it was a little bit of an abstract idea which he’d like to discover someday. Besides that, he wanted to live his life. Live every second, maybe, so the idea of God would kinda’ limit his options.  Well, at least, that was his point of view. He loved to cook, and he realized that he wouldn’t mind doing that for the rest of his life. His patience was growing day by day, to the moon and back. And mixed with the love for music he could spend weeks listening to every song in the world.

And I was. And she was. She was a lovely mixture of heaven and hell.  A dancing star in the morning. She was everything and nothing at the same time. The rays would dance through the red strands of her hair and mesmerize every human being that would pass her on the street. Glancing at her you wouldn’t say she’s quite a storm. You wouldn’t have known when she hit you. She had power in her words, spoken or unspoken. She’d make your heart fail in one second. And that was the meaning of perfection for him. Dazzling beauty.

They didn’t have a start. It just was there the whole time. They didn’t end up happily ever after, that’s the reason they don’t have an ending. They are just “them”.  They used to smile at each other without anyone seeing them, even though the room was full of strangers with white masks. They used to hold a look from time to time. They used to say “hi” when passing by each other. They used to stare at each other assuring that they wouldn’t see each other. It would’ve been a crime if they’re eyes met. They used to punk together. Because sometimes punk it’s just better than rock. They used to pretend that nothing was happening, even if the world knew that the spark turned into flames.

It might sound to you like a cheesy love story, but it’s not. You might think that I’m going to picture you the way they’d make out it the restaurant kitchen when everyone was gone, but no.  It’s just the story of a girl and a boy who thought they were meant to be, but they never tried. She thought she’s too good for him. She though it wouldn’t work.  She though the differences between them would be so obvious. She thought that she needed something else, someone else. She though that he wouldn’t ever look at her like that. She couldn’t imagine a single word beside “hi” addressed to her. She assumed she’s no good for him. She assumed. He craved for her. Every piece of him shouted to her soul. He was lost in her. He was lost in the immensity of her kindness and complexity. He did wanted her. He wanted to believe there was a chemistry between them that no one could ever perceive. But he also thought that her eyes will never see good in him. He was just a trashy guy at the end of the day. He didn’t want to ruin her perfect, clean world with his dangerous, messy life. He just let her be his sweet torture, sweet grief. He would just listen to her long speeches with different people. He assumed. Taking risks was never his thing. Taking risks was never her thing. They didn’t have an end.

This story still hangs in the air, still waiting for people like me or you to write it again. In the end it will die. And so does your love now. And so does your world now. And so do your dreams. But they can resurrect. Resurrection is your only hope.  Resurrection meant love. Resurrection of your secrets, dreams, passions, mind, hope means love and taking a risk to adore the unknown, the unpredictable, the misunderstood, the unloved and the unbelievable.

He was that kind of a guy. He was a mess. And I was. And she was. She was a lovely mixture of heaven and hell.  They didn’t have a start. They didn’t have an end.

Aşteaptă-mă la răscruce de vise

Am învăţat să mă cufund în imaginea ta. Am învăţat să las stelele să fuga pe lângă mine de fiecare dată când mă uit pe cer. Am învăţat să mă simt ca o corabie scufundată în propriile mele gânduri şi fotografii. Am învăţat să mă opresc atunci când picioarele vieţii mele calcă acceleraţia. Am învăţat să uit, să plec undeva departe, printre cocori şi mirosul mării.

Undeva, pe fereastra inimii mele de argint te-am găsit pe tine. Erai tot ceea ce mi-am dorit vreodată în combinaţie cu tot ceea ce nu îmi doream să am. Unde ai fost până acum? Te-am căutat atâta amar de vreme. Am plâns atâta amar de vreme aşteptându-te să vii. Telefonul care suna în disperare pentru că nu te puteam găsi niciunde. Nebunia de voci care îmi striga în ureche că eşti mai aproape decât pot eu să îmi imaginez. Dar minţeau… erai aşa departe pentru mine. Credeam că ziua asta nu va mai veni niciodată.

Credeam că lupta asta zilnică nu se va mai sfârşi niciodată. M-am declarat o epavă. M-am declarat disparută, iar mai apoi moartă în faţa lumii care mă căuta de prea mult timp. M-ai făcut să aştept prea mult, dar îmi dovedeşti în fiecare secundă că ai meritat aşteptarea inimii mele. Aşteparea sufletului şi a minţii mele. Ţi-aş mulţumi pentru timpul acordat, dar eşti atât de pătrunzător, atât de uimitor încât mâinile mele se încolăcesc cu patos şi instantaneu în jurul corpului tău solid. Şi întreaga mea suflare îmi dictează dansul membrelor mele pe spatele tău. Tot ceea ce eu sunt strigă că s-a meritat… aşteptarea. Creează-mi dor de ocean, creează-mi dor de vânt. Sparge sufletul meu de porţelan şi reclădeşte-l în diamant. Căci lacrimile mele nu se mai opresc şi durerea mea e ca un puls. Binevoieşte iubit al unei fiinţe fără strălucirea stelelor, binevoieşte de mă aduce în al meu cocon. Acolo unde totul se sfârşeşte şi limitarea mea ca om dispare. Acolo, unde hoţii de morminte nu ajung şi piraţii nu au ce comori să fure.

Revin în adâncul mării în care sunt. Revin înapoi ca o pisică speriata cu coada între picioare. Dar, deşi par speriată şi mă întorc la acele voci, la ţipetele lor asurzitoare nu îmi e frică. Te am. Eşti al meu. Eşti tot ce am dorit vreodată. Eşti aici, pe veci. Bucla infinitului meu eşti tu.

Eşti aşteptarea mea.

Eşti salvarea mea.

Prietenii. Sau despre cum am invatat sa strig astfel incat nimeni sa nu auda.

Am un prieten, doi, trei, patru,…, un milion de prieteni! Si as vrea in acest post sa le multumesc pentru fiecare data cand au trecut pe langa mine pe strada si nu m-au salutat. 

Sau mai bine lasa…

Consider ca dincolo de lumea lui Zuckerberg, inca mai exista viata sociala, prietenii, sentimente. De aceea am fost provocata sa scriu despre perspectiva mea a ceea ce inseamna prietenii, daca putem sa spunem asa. Sincer, nu am acceptat cu cel mai mare si raspicat „da”, dar a fost un „da”. Undeva in mintea mea se aseaza cateva conceptii bine stabilite despre relatiile de prietenie intre oameni si aici, ca sa fiu mai concreta, ma refer la prieteniile fata-fata, respectiv baiat-baiat. Aceste prietenii apar inca de cand suntem mici si unele se pastreaza, altele nu. Dar de-a lungul timpului am invatat ca drumul e lung, anevoios si tot odata plin de bucurie.

Am 16 ani. La cei 16 ani am invatat partial ce e un prieten adevarat. Imi doresc sa fiu unul pentru cei din jurul meu, chiar daca nu imi prea iese uneori. Sa fii un prieten adevarat implica sacrificiu sufletesc, inseamna dedicare, timp pus deoparte, responsabilitate, dragoste, apreciere si acceptare. Dar mai presus de toate, inseamna incredere. Si uite-ma aici, vorbind despre incredere… Imi e greu sa vorbesc acum despre asta. Dar trebuie. Trebuie pentru ca e cea mai importanta parte a unei relatii de prietenie. Pur si simplu roata nu se va invarti niciodata fara incredere. Increderea e cea mai sensibila parte, caci ea poate fi eradicata atat de usor. Uneori, chiar si o simpla decizie te poate face sa uiti dintr-o data 3 ani de zile. Uneori, increderea se comporta ca o guma de sters: devine din ce in ce mai mica dupa fiecare greseala. Alteori, increderea se pierde odata cu trecerea timpului, iar exemplele mai pot continua. Dar ceea ce vreau eu sa spun e ca in viata poti sa primesti si sa dai incredere, dar poti sa o pierzi. Poate sa se duca ca o ceata trecatoare intr-o dimineata, poate sa reapara pe neasteptat ca razele soarelui in timpul unei ploi. Amintirile mereu iti vor juca feste. Amintirile mereu te vor face sa crezi ceva, sa simti ceva, sa speri in ceva mai bun, sa speri ca totul se va repara, ca totul va fi ca inainte. Dar toate amintirile se vor duce, undeva in neantul mintii tale si atunci vei realiza… vei realiza ca timpul nu poate fi dat inapoi, ca increderea cere acest timp pentru a fi refacuta, dar el nu mai e acolo. Nimeni nu spune ca nu merita sa incerci… merita. Trebuie sa incerci. Trebuie sa ierti. Trebuie sa iubesti.

Trebuie sa accepti. Uneori e dificil sa iti accepti prietenii asa cum sunt ei, cu bune, cu rele, cu opinii personale. Exista clipe cand am impresia ca mai bine ma inchid in camera sau in clasa decat sa ies si sa dau ochii cu ei, cu prietenii mei. Dar o fac, pentru ca eu iubesc. O mai fac, pentru ca si ei la randul lor ma accepta. O fac pentru ca suntem imperfecti, pentru ca nu putem sa traim asa, fara a fi in acea „acceptare”. Alteori, trebuie sa le accepti si deciziile, nu numai personalitatea sau temperamentul. Deciziile acelea care chiar daca nu te implica pe tine, implica persoana lor. Si stiti ce e dur? Atunci cand acea decizie ii face sa se schimbe. Sa devina altcineva, cineva pe care tu nu il cunosti. Dar daca nu iti deschizi inima si mintea sa cunosti din nou si din nou, de unde vei sti daca e bine sau e rau? De unde vei cunoaste adevarul, daca prietenul/prietena ta e inca acolo, sub toate straturile formate din consecintele deciziilor lor? Si culmea, mai sunt acele decizii care te implica pe tine. Acelea care iti provoaca o bucurie, un sentiment de iubire, ca o sticluta de cel mai fin parfum asezata in casa inimii tale. Acelea care te distrug, care sunt ca o sabie invartita in mijlocul sufletului tau, care sunt ca o durere acuta a mintii si oasele care ti se topesc in corp. Au fost. Sunt. Exista. Vor mai fi. Si nimeni nu va veni la 3 noaptea sa iti bata la usa si sa te anunte cu un zambet senil pe fata „Maine la ora 2 X-ulescu va decide ca…”. Va veni subit, neasteptat, atunci cand iti e lumea mai draga sau atunci cand esti cel mai distrus. Si te vei trezi stand cu picioarele agatate de streasina lumii tale cu o umbrela inchisa in timp ce afara e soare si ninge.

Si mai sunt anii care vor curge peste viata ta. Anii care iti vor lasa riduri adanci daca nu folosesti Nivea cu coenzima Q10. Anii care iti vor tria relatiile. Vor veni momentele cand vei realiza ca nu mai esti un tinerel, ca o albina din floare-n floare si te vei aseza pe scaunul de pe terasa la o tabla cu acel prieten. Unul singur. Acele momente in care te va suna colega de facultate, desi tu ai terminat facultatea acum 30 de ani, sa iesiti la o prajitura. Acele concedii (desi tu esti intr-un continuu concediu la pensie) petrecute la munte cu prietena ta cea mai buna de la 17 ani, in aceeasi cabana, facand aceleasi lucruri si mici vizite la reflexo-terapie. Dar cui ii va pasa? Voua.

In concluzie, vreau sa dedic totusi acest articol cuiva. Vreau sa il dedic acelora care viata le-a dat lectia prieteniei. Celor care pot sa se laude cu prietenii de zeci si zeci de ani… Acelora care le e dor de prietenii care i-au pierdut din greseala. Acelora care au invatat sa isi iubeasca prietenii cu toata fiinta lor. Celor ce au luat consecintele deciziilor lor in piept. Acelora care sunt disponibil 24/24 pentru prietenii lor. Acelora care nu le este frica sa calatoreasca mii de kilometri doar ca sa isi poata lua in brate fratele de suflet de la 10 ani. Pentru voi, si pentru ca ati castigat respectul unei pustoaice…

Scufunda-ma…

Scufundă-mă. Scufundă-mă în brațele și nu îmi da drumul, căci ești aici. Te văd, ești lânga mine din nou. Și totuși ești rece precum îți e și inima. Iartă-mă, nu pot. Dar tu scufundă-mă în brațele tale. Îneacă-mă. Lasă-mă fără aer. Danseaza cu mine dacă vrei. Învață-mă pașii inimii tale de stană… Chiar de e cel mai groaznic și morbid dans, învață-mă. Cufundă-te îm durerea mea. Căci durerea mea e durerea ta. Sau cel puțin a fost cândva. Și în abisul ochilor tăi am să îmi pierd durerea. Ești amintirea mea.

Pașii tăi grei răzbat holurile inimii mele grele. Parcă ai avea o cheie în mână și în treacăt razi tencuiala. În loc să scoata un sunet amar e simfonia ta… mă face sa tremur, mă face să mă pierd cu firea, să mă pierd în lumea ta. Vai, amar de simțuri. Amar de iubiri pierdute și nopți albe. Eu, răzâmată de un perete alb. Tu, în patul celor ce nu au nădejde. Salvează-te. Salvează-te ca sa ne salvezi pe noi. Sau suntem o cauză pierduta? Nu mai meritam nimic? Eu nu mai merit salvarea ta? Nu mai vrei să dansăm?… și te-ai oprit.

Ma uit mirată în ochii tăi de azur. Nu mai vrei sa continui, dar nu-i nimic. Eu nu mă supăr. Te iubesc, te voi iubi, te-am iubit. Dar acum, scufunda-mă. Scufunda-mă în bratele tale si nu îmi mai da drumul, caci vin vremuri grele și tu nu vei mai fii aici. Te vei depărta încet și cert. Ești efemer. Dragostea ta a fost efemeră. și eu nu ma multumesc cu atât. Vreau sa pot sa rostesc „toata viata si chiar in veci”. și văd urmele bocancilor tai pe sufletul meu… nu stiu cum, dar îmi amintesc că erau doar niște pantofiori eleganti ca de Revelion înainte.

Scufunda-mă. Scufunda-mă in bratele tale și totusi mi-ai dat drumul, căci tu nu mai ești aici demult.

Strange-ma…

Strânge-mă. Strânge-mă şi nu îmi mai da drumul, căci eşti aici.
Răsuflul meu se diminueaza în nesfârşita ta privire. Mă străpungi cu braţele tale şi nu mă doare. Mă străpungi cu ochii tăi şi nu mă doare. Mă arunci în abisul uitării şi nu mă doare. Căci eşti oriunde sunt eu. Şi dacă casa mea e acolo unde e inima mea, atunci tu eşti casa mea… pentru că inima mea e în mâna ta.
Surâsul anilor ce au trecut mă prinde din urmă. Te oglindeşti în trecutul meu precum soarele se oglindeşte în apa mării. Te oglindeşti în mine ca şi când sunt a ta din totdeauna. Sfâşâie tot ce e rău în mine, spală dorinţele trupeşti, aruncă mizeria la o parte… şi fă-mă o persoană vie. Exact cum eşti tu, precum atingerea ta.
Dă-mi sărutarea vieţii. Sărută buzele mele albăstrii de durerea lumii. Lasă-mă să închid ochii şi să te simt la fel ca prima oară. Aruncă-mi în minte cuvintele tale şi în braţele mele aruncă lacrima ta vindecătoare.
Pune-ţi mantia ta de Împarat deasupra umerilor mei slăbiţi şi fă-mă prinţesa ta. Numai a ta. Doar a ta. Să mă oglindesc în ochii tăi de Rege e tot ce îmi doresc. Căci în cel mai searbăd loc eu sunt ca o ploaie ce aduce bucurie datorita ţie.  Strânge-mă şi nu îmi mai da drumul, căci eşti aici. Strânge-mă.