5 degete la o mână, 20 în total

I’ll be a gun and it’s you I’ll come for.

– Dar nu înțeleg! Nu mai înțeleg nimic, nu mai merge nimic cum trebuie, uită-te la mine, sunt o epavă! De fiecare dată când încerc să fac ceva, să schimb cu adevărat ceva dă greș și sunt ignorat! M-am săturat…n-n-nu mai știu ce să fac, cum să fac! spuse el, printre amaruri de țipete. Fața lui striga cât este de cofuz și pierdut în amalgamul de lucruri trecătoare ale vieții lui. Umbla desculț de multe ori, credea că lumea e mai bună atunci când nu poartă bocanci, când nu ai o talpă dură cu care să-l lovești pe cel de lângă tine. Dar el încasase prea multe picioare. Prea multe lovituri a luat săracul, și viața, deși lungă și doar la început, i se părea un haos trist și apăsător ce nu avea să-i înțeleagă niciodată modul lui de a fi. Trăia uneori parcă de pe o zi pe alta; nu material vorbind, ci spiritual. Atunci când te uitai în ochii lui aveai impresia că nu mai e mult și se va prăbuși la picioarele tale. Atât de mare era tornada din viața lui, tornada relațiilor lui, încât mai avea puțintel și pica.

– Nu așa. Nu faci bine, nu e bine, nu, nu, nu, nu și iarăși nu.

– Dar, de ce?

– Pentru că te distrugi, de-asta!

– Cum adică?! Tu nu vezi că lumea asta are ceva cu mine, eu nu am nimic cu ei. Nimeni nu mă vrea și dacă încerc să ma apropii de cineva, ei, totul se duce de râpă. Sau cel puțin așa credea el. Dar săracul băiețel nu știa că nu face bine. Că fetișcana din fața lui, care din când în cand, adică aproape tot timpul îi salva pielea lui cu miros de măceșe încerca să-i resusciteze ochii lui triști și frumoși.

– Serios, nu ai perspectivă bună.

– Tu nu ești de partea mea?

– Ba sunt, prostule, dar uită-te la mâna mea– și îi vârî palma cu inelul ei mic și albastru orientat către ochii lui, cu degetul cel mare ascuns după podul palmei – câte degete vezi?

– Hă? Ce e prostia asta? Trebuia să-mi ții o predică acum despre cum ar trebui să ies de aici, nu să te joci cu degetele prin fața mea, de parcă ești un bufon, iliuzionist…

– Taci din gură. Zi câte degete am!

– 4…,  răspunse băiețașul și măcar de data asta era sigur pe el. În schimb fetișcana să uita lung la el și dădea din cap în semn de dezabrobare, cumva fiindcă i se confirmase tot ceea ce ea gândea până atunci despre mintea bulbucată a tânărului de față. În acel moment a întors iute mâna invers, făcând vizibil acum și degetul mare.

– Sunt 5. Sunt 5 degete. Pe tine te-am făcut să vezi doar 4… dar mereu vor fi 5 degete. Eu mereu am văzut numărul corect căci le vedeam pe toate în tot acest timp. Tu în schimb, nu. Te-ai prins? Perspectiva pe care o ai nu e mereu cea mai bună.  Iar atunci când te gândești că nu mai e soluție la problema ta pentru simplul fapt că ți s-au terminat degetele, adu-ți aminte că mereu mai există unul. La fel e și aici. Inima și sufletul omului de prea multe ori nu sunt capabile să găseasca rezolvări. Nici mintea. Dar la un punct apare rezolvarea problemei tale așa din senin. Poate e Dumnezeu, poate e un prieten drag obosit să te vadă în halul ăsta, poate sunt stelele obosite de plâsul tău, dar mereu va fi. Mereu vine. Dacă ar fi să îmi găsesc un lucru la care nu aș renunța nici în ruptul capului acela ar fi speranța. Speranța aia care trezește un foc în mine și nu mă lasă să dorm. Speranța ca totul va fi bine și că indiferent unde sunt, ea își va face apariția și te va salva. Speranța ia atâtea forme, tu îi dai formă.

Iar uneori trebuie pur și simplu să o iei de la început. Să reîncepi să trăiești ceva de la început. Asta se întamplă atunci când deja totul e prea consumat. E în situațiile alea când, de exemplu, o relație e un chibrit ce arde și a ajuns în punctul în care s-a stins. Atunci trebuie să o iei de la început, să aprinzi un alt chibrit împreună cu aceeași persoană. Nu vreau să mai fii așa. Înțelegi? Te iubesc..

Au stat 5 minute în tăcere pe acea băncuță de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-un final a sărutat-o pe obraz și s-a dus. S-a dus acasă să facă un duș. Un duș de resetare a minții.

tumblr_mdc50uFWO31rxgjdxo1_400_large

Zile respective fara sfarsit…

Poate ca va asteptati sa continui cu o noapte. Ei nu, am sa continui cu cateva zile. De ce? Pentru ca am dormit si am dormit si din nou am dormit, asteptand sa se intample ceva. Nu! Nu sa intamplat nimic.

In dimineata asta m-am trezit pe la ora 6.00. Nu stiu de ce eram nervoasa pana la ultimul fir de par. Poate ca frustrarile ma coplesisera sau era doar ceva de moment. Oricum am pus mana pe o carte si am inceput sa citesc „The Screwtape letters” din nou. Nu stiu de ce, dar mereu mi-a placut cartea aceasta. Am asteptat sa treaca timpul si asa am citit pana la ora 8. M-am sculat din pat, mi-am facut rutina etc. Am fost sa o trezesc pe Alesia, dar spre surprinderea mea nu era in pat, defapt patul era asa cum l-a lasat cu o seara inainte. Acum, deja simteam cu temperamentul meu coleric o i-a razna din nou. Desi avea ea 20 de ani, nu o lasam sa isi faca de cap( sa fiu foarte dominanta?) Oricum… cam ciudat.

La orele pranzului am adormit din nou, cu speranta ca poate-poate voi visa din nou ceva. Spre nefericirea, dezamagirea si cum mai vreau eu sa ii spun nu s-a intampla nimic. Seara, am pus mana pe telefon, am sunat-o pe Melissa si am plecat la plimbare. Of! Saraca, mereu ma asculta. Nu e o zi in care eu sa nu imi vars frustrarile in fata ei si ea sa nu ma asculte la nesfarsit, doar dand din cap si facandu-mi semne cand sunt gresita – uneori as vrea sa nu mai fie asa, sa se schimbe si sa imi faca reprosuri precum mama imi facea sau Max. Stand sa ma gandesc, Max nu imi facea reprosuri pentru ca greseam, el imi facea reprosuri pentru ca ii facea placere, dar asa era el si nu puteam sa il schimb. Alte femei poate ar fi suferit din aceasta pricina foarte urata, dar eu am tacut si m-am „conformat” standardelor si principilor lui, dar nu uitam sa imi spun si eu punctul de vedere. Oricum ar fi fost, Melissa ma asculta si imi era cu adevarat o confidenta. Pe langa ca imi placea sa imi spuna despre ciorba ei de burta, imi placea sa o vad cum statea cu fata ei plina de machiaje, creme si alte cele si cu acea alunita desupra buzei superioare si imi zambea.

Zilele trecute au fost un adevarat infern pentru mine o femeie de aprope 62 de ani. Defapt nici nu ma cred, cum am mai spus de 60 si nu stiu cati ani am eu. Imi place sa ma cred de 14 ani, exceptand reumatismul si placa depusa pe inima. Da’ mi-ar mai placea sa mai gasesc pe cineva ca el, sa stea cu mine in pat si sa nu trebuiasca sa dorm pe vechea si galbena canapea, plina de nachos – cum ar fi cineva perfect? Sau nu? Deciiii…de ce au fost aceste zile un infern. Pentru ca nu am mai simtit nimic special, nu am mai visat (nu cred ca se pune la categoria vise niste gaini care le-am vauzt in timpul noptii?) sau nu am mai vazut ceva cu totul ciudat pe aici prin zona, ah exceptand „casa bantuita” de vis-a-vi. Dar ma intreb de ce nu s-a intamplat nimic. Poate pentru ca imi dor si doresc prea mult sa se intample din nou. Sau nervii imi prabusesc lumea mea sub-spatiala din interiorul mintii mele? Oricum ar fi… imi e dor de Alesia la 5 ani! Apropo de Alesia…

Draga de ea! Si-a amintit de aniversarea mea…eu uitasem si mi-a cumparat o canapea noua! Asta a facut ea toata ziua. De acum, nu o sa trebuiasca sa simt mirosul de nachos. In schimb i-am pregatit o friptura si faimoasa cirba de burta a Melissei…Cum poti sa uiti cand e  propria ta zi de nastere. Eu am uitat. Si in zilele astea am uitat cam des. Varsta:62 de ani…

Ziua II

…bineinteles ca m-am trezit. De altfel ce altceva puteam sa fac?! Doar sa zac moarta in ceea ce numeam eu „adormire vesnica”. Greu de crezut ca as fi fost in acea staza deoarece mi-am zarit din nou mainlile ridate si zdrobite de timp. Asta insemna ca, spre nefericirea mea, aveam 61 de ani(din nou?). Imi amintesc totul. Max in pat, Alesia la fel si deodata am zarit caietul, dar pentru ca era doar o presupunere nu vreau sa ii dau prea mare importanta in dimineata aceasta. Vreau sa ma bucur astazi de zorii zilei.

Asadar, m-am sculat de pe canapeaua aceea care candva era murdara toata de „nachos” si m-am dus pana in baia mea decorata stil anii 2010. Acum o vedeam foarte invechita. Inca mai aveam simtul modei. Nu puteam sa nu fiu in trend nici la 61 de ani, dar bineinteles ca ma imbracam ca o batranica la moda. Alesia era mandra de mine. Se vedea ca sunt cea mai buna prietena a ei. Incearca sa ma copieze la gesturi si sa fie la fel de „inteleapta” ca mama ei. Imi cere sfatul mereu, draga de ea, iar eu…eu raman muta la intamplarile si cererile care imi sunt adresate incat de atatea ori nu fac decat sa inventez sfaturi care pot fi de mare ajutor. Cel putin asa imi spune ea. Nu stiu daca ma minte sau nu, dar mie nu imi pasa. Deci, ma spal pe dinti, adica pe proteza mea, pe fata si ma uit in oglinda aburita de apa fierbinte lasata sa curga in vana. O sterg cu maneca si cu scarba ma privesc. Nici macar nu stiu de ce imi era scarba de chipul unei femei ofilite de vreme. Un trandafir ofilit in vaza…de parca nu am mai vazut asa ceva niciodata. Oricum in capul meu nu era decat asa zisul vis de azi-noapte. Doamne! Mai vreau sa vad odata chipul acela fara riduri. Chipul acela gingas. Urmele acelea de buze pe gatul meu suav sau chiar urmele de dinti lasate de Alesia pe mainile mele acum zbarcite. Sau culoarea aia intensa de brun ciocolatiu de pe parul meu. Vreau sa vad parul meu cel lung pana in solduri, cu care ma jucam cand stateam afara primavara, pe banca din parculetul gradinii noastre si nu albul de zapada si coditele impletite care doresc sa nu fie remarcate. Ies din baie spre disperarea Alesiei, caci statusem in baie mai bine de o ora si biata fata, se speriase. Asa a trecut mereu timpul pe langa mine! Era ca o autostrada din aceea mare din Austria, cum am vazut cand eram mica. Imi placea sa vad sutele de masini trecand cu viteza pe langa mine. Asa trecea si timpul. Fiecare masina era cate o secunda si nu remarcai cand au trecut. Doar te uitai in urma ta si zareai cate una ruland atat de repede ca nu le puteai zari bine.

Am coborat jos in bucatarie. Am scos 3 oua din frigider, laptele, cascavalul si 2 rosii. Am pregatit totul pe un platou si am asteptat-o pe fiica mea sa revina jos in bucataraie, sa putem sa mancam. Ne-am asezat la masa rotunda una langa alta si am spus o rugaciunea in care am spus „Doamne, lumnineaza-ne ziua!” Speram din tot sufletul ca acest lucru sa se intample. Sa mi se lumineze ziua. Sa vad adevarul sau ceva asemanator. Dupa micul dejun, Alesia pleca la munca si din nou am ramas singura pentru cel putin 7 ore. Abatuta, am sunat-o pe Melissa si am sperat ca va veni la mine. Din nefericire temerile mi s-au adeverit si ea nu a putut veni, dar se pare ca astazi nu a avut chef de taifas pentru ca era prea obosita pentru vizite. Am aprins televizorul ca sa vizionez un film, dar in loc de un film bun nu am gasit decat o multime de stiri despre dezastre mondiale. Dezastre modiale?! Fleacuri … Si totusi am urcat in dormitor,  mi-am luat pastilele si m-am pus sa dorm. Speram sa u mai visez din nou, si asa a si fost. Nu am visat nimic. Am avut un somn linistit si adanc. M-am trezit de soneria telefonului. La ora 15, Melissa a avut in sfarsit o drinta de a vorbi cu mine. A venit „hodoronc tronc” la mine cu boneta ei cea roz, foarte hazile de altfel, cu un baston prea incovaiat si mare si purta o rochie daruita de mine anul trecut si un pulover galben peste. Melissa nu era prea urata. Cel putin mi se parea mult mai atragatoare decat mine. Oricum sotul ei nu murise, deci nu era vaduva! Se ingrijia mult, isi dadea cu tot feul de creme, mereu o vedeai fardata si rujata, dar cred ca asta a fost principalul motiv pentru care fata i s-a zbarcit in ultimul hal. De aceea nu am folosit cosmetice prea multe cand eram tanara. Totusi oricum ar fi aratat, Melissa imi era foarte apropiata, chiar o iubeam. Ma asculta mereu desi nu prea avea cum sa inteleaga ceea ce gandesc.

-Deci draguto(ma numea mereu „draguto”), cum a fost ziua ta pana acum?

-Groaznica si fara sens!

-Pai cum? Deobicei imi raspunzi sec : „Foarte buna”. Ce s-a intamplat. Oricum, draguto, sunt mirata de raspunsul tau!

-Uite asa! Dupa ce ca azi noapte am avut un vis ciudat, mai imi si amintesc oglinzile cat sunt de batrana! Parca toata lumea e mereu impotriva mea!

-Iar gandesti negativ, imi raspuns frustrata, nu stii ca nu e bine? De cate ori vrei sa iti spun ca atragi asupra ta doar lucruri negative? Asa vrei sa traiesti tot restul vietii tale?!

-Care rest? Am bolborosit foarte pesimista.

-Ei cum care rest! Restul ala de viata. Ce? Sa nu imi spui ca maine (Doamne fereste!) te sinucizi sau mori „din intamplare” ! Doar nu o poti lasa pe Alesia si pe mine singura! Ce ne-am face fara tine? Doar stii ca te iubim si de altfel nu ai putea sa mori asa…fara un „La revedere” sau ceva, nu?

-Pai cred ca as putea…

-Nu te lasa inima, imi taie vorba, si tu stii ca nu te lasa inima si nici Biblia. Totusi avea dreptate. Nu le puteam lasa. Usa se deschise si Alesia intra. Spre mirarea amandurora venise mai devreme. Dupa multe maguliri adresate de Melissa, fiica mea intrveni:

-Si…despre ce vorbeati?

-Ah lucruri obisnuite de „babute” ca noi!

-Nu! am spus eu, nu erau lucruri obisnuite. Erau lucruri de viata si de moarte.

-Si ce ar putea fi atat de important, mama?

-Vei intelege cand vei fi de varsta mea ..

Destul de crispata Alesia pleca sus si dupa 30 de minute pleca odata cu Melissa in oras. La petrecerile ei…

Ora 19:24, iar eu inca stau in bucatarie si pregatesc supa. O supa „ca la mama acasa” nu? Asteptand sa se fiarba puiul iarasi pic pe ganduri si imi amintesc din nou de vis. Deodata imi sare in gand caietul si stiam ca acum mi se va adeveri totul. Si oricum daca totul ar fi fost adevarat, nu a-si fi fost eu somnanbula? Deoarece mai era ceva timp pana cand puiul era gata fiert, am urcat repede sus si am cautat acel caiet. L-am gasite exact cum l-am lasat azi noapte si l-am deschis la mijloc unde, am scris acele cuvinte. Intr-adevar le-am gasit! Erau acolo scrise de mana mea. Deci totul parea sa fie adevarat. Visul, Max, Alesia, eu…totul. Am coborat jos si am terminat supa de pui. Am lasat-o pe aragaz si si mi-am luat pastilele, toate cele 20. Apoi am scos de sub canapea plapuma, o perina si pijamalele…le-am pus pe mine si am deschis televizorul.

Bineinteles ca doar dezastre mondiale am gasit si o alta zi s-a incheiat. Alesia a ajuns in jur de ora 22, iar eu am adormit la aprox. 10 minute dupa…

Noaptea I

…m-am trezit. Sunt in patul meu cel vechi…patul meu matrimoial, cu asternuturile cele albastre cu o pata de culoare rosie. Si perina mea favorita…vechea mea perina pe care Maxim o imbratisa atunci cand plecam la munca dimineata tarziu. Ce caut aici!? Nici nu mai am lucrurile astea de foarte lunga vreme. Foindu-ma, ma intorc si langa mine apare fantoma lui…Speriata tresar si se trezeste si el. Ma uit la Maxim in gol si nu spune nimic. Dupa ceva vreme imi rosteste ”Ai avut un cosmar, culca-te la loc…” Raman in sezut si ma uit in jurul meu. Nu e o harababura de vis ca deobicei! Incerc sa ii ating „fantoma” cu degetul meu aratator. Era carne si oase! Atunci am spus cu voce tare : „Dar e imposibil, el a murit!” S-a trezit din nou.

-Cine a murit, draga mea? mi-a raspuns adormit si umit. Nu am stiut ce sa ii raspund. Eram absolut confuza. Nu stiam ce se intampla. Nu am stiut daca cei 61 de ani au fost reali sau a fost doar un vis sau ca ceea ce simt acum e adevaratul vis! Pentru ca trebuia sa ii raspund, in nedumeriarea mea i-am spus ca el. S-a uitat cu o privire adanca la mine si l-am intrebat ce varsta are.

-Cum adica e varsta am?! Chane ar trebui sa stii ce varsta am….34 de ani draga mea! Cred ca a fost un vis fosrte groaznic daca ma intreb cati ani am.

-Da, am raspuns, am avut un vis urat…un cosmar. Se facea ca tu ai murit de pneumonie si ca eu aveam 61 de ani si ca am dus o viata nefericita dupa moartea ta…singura si parasita…si…si Alesia avea 20 de ani…si …si …ah da! Aveam baston si vroiam alta viata si eram atat de suparataaaaa….si aveam depresie parca…si…siiii…

-Gata, gata, linisteste-te! A fost doar un cosmar. Si m-a luat in brate, m-a imbratisat si ne-am culcat inapoi, dar nu puteam sa adorm. Imi amintesc ca era ora 4 dimineata. Nelinistea ma bantuia mai tare decat gandul ca as fi putut sa adorm alaturi de vreun spirit malefic sau ceva de genul. Pentru un moment am avut senzatia de siguranta stiind ca el e in viata, dar brusc mi-am revenit. Nu putea fi adevarat si imi repetam incontinuu acest lucru in mintea mea blocata pe moment.

M-am ridicat din pat si ma plimbam prin casa. Intai am mers in camera Alesiei. Eram fascinata. Arata exact ca atunci cand avea 5 anisori. Insemna ca daca ea avea 5 ani si Maxim 34…eu eram cu 30 de ani mai tanara. Am fugit in fata oglinzii mele argintii din camera de langa, luminata slab de felinarul din fata casei. Era camera mea favorita. Era rustica cu o biblioteca imensa cu sute si sute de volume imbracate in piele si aurite pe margine. Acolo era biroul lui Max. Un birou din lemn negru foarte vechi, pe care, dupa moartea lui l-am vandut unui vaznator ambulant de antichitati pe un pret foarte bun. M-am privit in acea oglinda fermecata, si mi-am vazut din nou fata fara riduri, si am simtit cum fiorii ma inveleau intr-o plapuma groasa de tacare adanca. Negam faptul ca asa am aratat candva. Dupa niste minute incordate am plecat din nou in dormitor. Ma uitam la sotul meu cum dormea „Trebuie sa fie un vis foarte ciudat!” imi tot spuneam, dar ratiunea mea era mai treaza ca niciodata! Daca se uita cineva in ochii mei putea vedea foarte limpede tulburarea si nelinistea. M-am asezat pe scaunul brun de langa masa si uitandu-ma pierduta zaresc un caiet foarte cunoscut, un caiet albastru cu o panglica de matase aurie.

Desfac cu grija si incep sa rasfoiesc paginile. La jumatatea caietului raman de piatra cu fata inmarmurita de spaima si scap caietul cu un zgomot puternic. Spre fericirea mea ei dormeu prea dulce pentru a fi treziti de un caiet. Ochii mei „imaginari” citeau ceea cea am scris innainte de culcare. Am sau avusem candva 61 de an! Sotul meu murise si nu murise! Ingrozita am inceput sa scriu spre speranta ca daca va voi mai terzi vreodata, voi gasi ce am scris. 10 minute mi-a luat sa scriu 4 cuvinte fara prea mult inteles. „61 ani, Max e mort? Chane” Nu stiam foarte bine ce inseamna. Probabil ca era singurele lucruri care erau atunci in mintea mea. Am fugit apoi in sufrageria mea rosie ca un trandafir, cu perdelele galbene si canapeaua murdara de „nachos”.

Parca cineva mi-ar fi injectat un sedativ…Sedativ?! Am adormit si din nou…

Ziua I

-Asa ceva e o minciuna totala! exclama Melissa infuriata. Cum este posibil un asemenea lucru?! Ce am facut sa fim pedepsiti in halul acesta?! si izbucni intr-un hohot de plans.

Bineinteles ca am ramas cu totii uimiti in ziua aceea, de acea veste cutremuratoare ce dadea fiori fiecarei persoane din incapare. Eu care eram socata imi era greu sa scot un cuvant. Chiar eu, cea mai puternica dintre femei(cel putin asa ma credeam), mie mi se intampla nenorocirea?! Mie?! Biata Melissa, prietena mea, parea mai sfaramata decat mine! Rapostul meu sot…Inca nu intelegeam de ce? De ce chiar dragostea vietii mele? Iubirea mea, sfasiata de o boala? Cel mai greu mi-a fost sa plang, pentru ca atunci cand o faceam inima mea se scurgea printre organele mele intrene pana in strafundul corpului meu. Durea atat de tare! Un infern…”Infern” nu e cuvantul potrivit…e iadul! Iadul va spun eu!

Cand am auzit acestea eram impreuna cu familia astepand un semn de viata(viata pe care nu avea sa ne-o mai arate) de la Maxim, sotul meu, pentru ca disparuse de mai bine de 24 h. Nimeni nu stia de ce. Cu cateva saptamani inainte de tragedie mi-a spus ca nu se simte asa de bine si ca probabil a „furat” o raceala urata, dar nu a fost asa. Pneumonia l-a ucis. O biata pneumonie netratata. Si asa, sotul meu, a plecat pe jos in cele mai cumplite chinuri, la spital. A fost gasit mort dupa cateva ore, dar isi pierduse buletinul asa ca a fost greu de indentificat. Nici macar nu am apucat sa imi iau la revedere sau sa ii soptesc un simplu „Te iubesc!”. Acum dupa 25 de ani e prea tarziu. Acea rana inca nu s-a cicatrizat complet. Nu s-a vindecat in de-ajuns.

Si deci asta sunt eu: Chane Evelyne Bordeoux, vaduva de peste 25 de ani, cu o varsta de 61 de ani, batrana, sfioasa, fara prea multe lipsuri si cu o avere frumusica in cont. Daca va intrebati in ce an traiesc, ei bine am reusit sa vad 2025. Numele meu e neschimbat…il am de cand eram un mic fetus in pantecele mamei mele. Locuiesc in Cannes. Vechiul si minunatul Cannes. Mi-e dor de el…de Maxim. De cand s-a dus e trist si gol totul in jurul meu. Nu ma desfata nimic. Sun inca singura si nici nu am de gand sa mai fac ceva in privinta asta, dar sunt fericita alaturi de comoara mea Alesia…pf! 20 de ani de viata? Mi-as mai fi dorit eu sa am anii ei, sa ma indragostesc din nou de Maxim. Sa „zburd” din nou pe uriasi si sa privesc apusul. Dar mi-e teama ca e imposibil. E dur si crud, dar nu e vointa mea! E „eul” meu impotriva Fortelor care guverneaza Pamantul. Nu am cum sa castig pentru ca inauntrul meu rad cand ma gandesc la asemenea ciudatenii. Cred ca duhul meu poate sa rada in ciuda durerilor mele. Desi nenorocirea e aproape in fiecare zi asupra mea e ceva neobisnuit. Am puterea de a zambi inainte de a plange chiar daca am un baston incovaiat si nu am decat un gol in inima ce trebuie reumplut cu ceva.

E greu sa ma gandesc la ziua de maine. Nu stiu ce o sa se intample, in ce stare am sa fiu sau daca pur si simplu am sa plang in singuratatea mea. Ma intreb daca maine am sa intarzii din nou la intalnirile de ceai ale Melissei. Cui ii pasa? Oricum ea ma iarta chiar daca nu as mai veni deloc, dar asta nu e o scuza pentru a intarzia. – Si totusi ce rutina. Viata asta e prea monotona pentru mine. Sper prea mult eu, oare, pentru o batranica de 61 de ani(gandindu-ma bine, nu e o varsta asa de inaintata…mai am aproximativ 10 ani pana la adevarata batranete, dar circumstantele fac sa ma cred foarte batrana)  Si ce daca am 61 de ani?(ma mint singura) Cui ii pasa ca m-am nascut in anii ’80 si ca sunt vaduva. Eu as mai vrea sa traiesc odata inainte sa vad vazduhul, inainte de acea zi finala. Poate ar trebui sa las lucrurile asa cum sunt. Ce rost ar mai avea? Viata mea e morbida si asa(si la propriu si la figurat)! Medicina, tratamente si doctori peste doctori doar pentru o biata depresie ce imi distruge mintea. Acum cand scriu…of! momentul asta de luciditate e destul de greu de suportat. Sa vezi in proprile-ti cuvinte greselile vietii.Dar oricum, nimic nu schimba faptul ca poate, dupa venirea acelei vremi, a plecarii mele la Tata, va culege cineva hartiile acestea galbene si patate…sau sa fie albe ca acrima? Doar tusul creionului si un simplu, amar de vreme nu va trece!

Si uite cum am asteptat noaptea sa vina. Ma intreb, ce voi visa? Ceva frumos, amintiri din trecut sau poate un doctor batran(mai batran ca mine)? Imi voi asterne din nou camasa sura si groasa, voi pune zavorul(stiu ca Alesia intra pe geam) si voi trage perdeaua sa privesc stelele…ca in fiecare seara. O rugaciune care nu e suficienta si…