Gol // Amuțirea

“If I find in myself desires which nothing in this world can satisfy, the only logical explanation is that I was made for another world.” – Clive Staples Lewis

Blocajul ăsta e ca un vuiet asurzitor. Te taie în înălțimea sunetului și te spânzură cu fiori. Te adună într-un ghem de speranțe năruite și te lasă în mijlocul drumului, fără țipenie de om în jurul tău. Și nu ști ce să faci și pe unde să umbli. Pe ai cui pași să îi urmezi, pe care amprente să îți întinzi palma?
Și toată ceața asta se stinge în strigăte, uneori căscate de un iad ce se află aici, pe Pământ. Un iad care e doar un oraș pustiu, plin de oameni care încă adună comori pe care le mâncă moliile și rugina. Se stinge în bătăi de vânt care pătrund prin coastele-ți și îți străpung duhul. Îți îngreunează respirația și nu îți mai rămâne decât o singură nelămurire: „Se merită, oare?”.
Sunt într-o bătălie continuă pentru sufletul meu. Nu am reușit să realizez asta decât acum. Mereu realizezi lucrurile atunci când doare. Când mergi pe același drum în fiecare zi, dar mereu e altfel, pentru că doare altfel. Te trezești și îți spui că va fi bine. Că soarele are să răsară și pe strada ta. Îți dai seama că tot ce a fost până acum a fost un fleac și că mâinile tale vor fi pline de sânge până ca totul să se termine. Vei fi împuns și găurit de aceste fiare ale lumii în care trăiești, până când vei arata exact ca unul dintre tâlharii ce au stat lângă Isus.
Ajung în patul meu noaptea și tot ce mai aud e haosul care îmi bate atât de tare în geam. Ca un câine pierdut care plânge după căminul său, Haosul crede că-și găsește loc sub poarta mea. Te învăluie și te strânge cu un aer morbid până când te sufoci și rațiunea ta dispare. Te lași învăluit de el având grijă să se simtă „ca acasă”.
Ce rost are? Te întreb. Să îmi pierd sufletul și să câștig lumea întreagă. Pentru o secundă de fericire, o efemeritate a sentimentului de bine. O frântură din secunda unei speranțe că poate schimbarea vine și la tine. Doare. E agonie uneori. Crede-mă că nu sunt așa tot timpul. Totuși, te întreb. Ce faci când doamna Moarte vine peste tine? Unde te duci când Nesiguranța dă buzna în casa inimii tale? Cum te-ai înțeles cu Frica în ultima vreme? Și de ce mă doare când Îți rostesc Numele?
Să mă duc peste deal nu e la îndemână. Găsesc aceleași hiene ce vor să mă sfâșâie și să-mi vândă carnea. Să mă duc la poalele muntelui nu e suficient. Căci voi privi în sus și când voi vedea cât e de greu e drumul, am să renunț. Să umblu pe lumină nu-i soluție. Căci ochii mei nu vor ierta amărăciunea și greșelile pe care am să le comit. A mai rămas o singură variantă, cred că am să umblu în beznă.
Ești buimac și prigonit de lume. Printre miile de capete ce le văd în fiecare zi, uneori mai caut fața ta. Uneori când mă simt singură și sper că va mai fi cineva ca tine să mă asculte. Cineva să tacă atunci când vorbesc și cu privirea să-mi dea o cale de scăpare. Dar nu te găsesc. Căci ai plecat, om bun, și nu te mai întorci. Și vreau să cred că nu te-ai pierdut pe cărare, dar ceva îmi spune că ești mai pierdut decât ultima oară când ți-am văzut ochii.
Printre miile de voci caut una singură. Și o aud, vag și în surdină. E tot acolo, în același loc. Dar e prea mult zgomot. Sunt roiuri în jurul meu. Roiuri de viespi ce mă înțeapă în suflet în fiecare moment. Fiecare e câte un cuvânt rostit de ei. Care a pișcat și care încă e umflat. Sunt zile în care sunt acoperită până la gât. Zile în care sunt oarbă de tot. De tot și de toate ce-s în jurul meu. „Unde mă duc?” strig neîncetat. Dar lumea mea de la o vreme, e doar o cameră antifonată. Nici un sunet rostit de vocea mea nu iese. Nimic nu intră. Nimic.
Să îmi pierd sufletul și să câștig lumea întreagă. Nu o vreau. Ia-o de la mine. E plină de gunoi și molimă. Plină de durere și oameni fără speranță. Plină de drumuri care nu au nici un sens. Ai mai văzut tu drumuri fără sens? E plină de duhuri. E moarte. Și nenorocire. Și salvarea mea e în altă parte, într-o altă galaxie. E în Vocea din surdină pe care o acoperă zgomotele. E în bezna plină de neprevăzut. Acum, înțeleg. Nu sunt din lumea asta.
Și niciodată nu voi fi. Mai dă-mi răgaz două săptămâni. Sau un strop din abisul timpului… să-Ți arăt că nu mai pot. Să-Ți dovedesc că nu am să-mi pierd sufletul… și duhul.

Promisiuni

Nu am fost niciodată o bloggeriță adevărată. O bloggeriță adevărată blogguiește chestiile de zi cu zi, știți voi, un fel de treburi casnice. Eu în schimb îmi postez aici amintirile, dragostea uneori, zilele amare, zilele cu soare. Și fac asta de aproximativ 4 ani. În iunie sunt 4 ani de când am transformat acest blog în jurnalul meu de viață. Cine mi-a citit posturile a putut să mă vadă crescând, să ma vadă devenind domnișoara care sunt astăzi. Domnișoara, care a ajuns la un liceu, care a ajuns lajumătatea lui și care țintează spre cer, mai departe decât majoritatea.

Uneori nu pot să înțeleg de ce vin aici mereu. Dar mă întorc prinsă între cuvintele așternute pe hârtie și nu îmi pasă de cei din jurul meu, adică de cine mă citește. Deși e greșit, căci ei sunt cei care îmi aduc blogul la viață. Poate că nu sunt Jurnalul Evei, poate că nu sunt Tudor Chirilă, poate că nu sunt oricine altcineva înafară de mine, dar aceasta este lumea mea. Niciodată nu voi scrie din ură, ci doar din bunătate. Niciodată nu voi scrie despre viitor, ci doar despre trecut și prezent. Niciodată nu voi arunca falsitate între cuvintele mele. Cum se va deosebi această lume, de toate celalalte dacă nu îndepărtez mizeria din ea? Păcat e un cuvânt mare și urât. Dar e lumea ce mă înconjoară. Un strop de sare și lumină, nu ar strica.

Și cuvintele vor fi mereu diferența. Așa cum versurile melodiei, fac diferența între muzică de calitate sau muzică mainstream. (Ceva de genul „Albumul tău este foarte matur, se intitulează Party All Night Long”). Revenind pe al nost’ făgaș, puterea nu stă în aspect sau în poze. Deși uneori, o fotografie e mai mult decât 1000 de cuvinte. Dar cuvintele nu mor. Ele vor rămâne acolo, imprimate pe hârtie, pregătite să atingă o inimă, sa citească un suflet, două… să aducă înapoi amintiri, să te facă să plângi și să râzi în același timp. Cuvintele au fost destinate să mângâie și să pedepsească. Cuvintele suntem noi, dar Cuvântul este El. Și dincolo de tot ceea ce pot fi eu, ca om, ca persoana cu suflet, trup si duh sunt parte din El.

Accentuez din nou, nu am fost niciodată o bloggeriță adevărată. Dar mi-am transformat blogul într-o bucățică de viață ce am împărțit-o cu lumea din jurul meu. Mi-a plăcut să cred că inima mea simte la fel cu a unora și că nu sunt singura care trece prin unele experiențe. Mi-a plăcut să cred că nu sunt singură. Dar, știți ce? Sunt singură. Căci unicitatea ființelor noastre nu ne poate lăsa să simțim la fel, să trăim la fel, să iubim la fel. Iar amalgamul de inimi omenești și de iubire se duce sus, sus de tot. Dacă să fi singur ar însemna că ești diferit prin ceea ce simți atunci mi-ar face plăcere să fiu singură. La fel cum cuvântul „sfânt” nu e perceput așa cum trebuie de prea multe ori, singurătatea capătă o altă formă în termeni pământești. 

Omul nu va înțelege niciodată tainele inimii lui, dar atât cât pot voi încerca să o deslușesc și să învăț să o ascult. Nu doar pe ea, ci într-o mixtură de minte și sentiment voi învăța combinația fatală. Să fi om, e frumos. Să-ți transformi viața într-o călătorie, e fascinant. Dar mai minunat este ce e după trudă și chin și călătorie. 

Așa îmi promit eu, azi, mie.

tumblr_luaq6f3H231r1avyeo1_500_large

1 a.m.

Uneori ma intreb daca mai merita. Daca merita tot efortul, toate noptile nedormite imbracate in parfumul efemer al zilelor de vara. Ma intreb mereu cat timp mai am, si cumva ma lupt cu el si vreau sa castig. Intr-un final raman fara suflare in fata lui, pe genunchi, plangand si cersind doar cateva momente in plus.
Ciudat e faptul ca in plansul si cersitul meu eu uit ca nu voi primi nici un strop in plus fata de ce este deja sortit pentru mine de catre Marele Maresal. Absurd sau nu, eu doresc timp in plus pentru simplul
fapt ca am constanta impresie ca secundele aceastea nu sunt suficiente ca sa indrept situatia si poate cineva are sa mi-o ia inainte. Asa ca fug cat de tare pot eu. Uneori alerg in cerc. Alteori recuperez repede turele pierdute, iar in alte dati imi ia mult sa ma ridic si sa dau praful la o parte dupa ce am cazut. Si desi totul este aruncat in marea uitarii, mai devreme sau mai tarziu, eu gasesc frumos in trecut, in greseli, in deciziile nefavorabile, in relatiile esuate si in cusaturile inimii mele. Sa ma intorc totusi inapoi in timp? Ah, amar de vreme si la ce bun? Stai aici. Cand totul cade in jurul meu si cand lumea mea devine cenusa, voi ramane aici. In prezentul meu, in haosul meu frumos, undeva intre plasmuiri si realitate, in abisul inimii mele… acolo… acolo ma vei gasi.

As renunta, da’ nu prea…

Uneori e mai usor sa renunti decat sa continui sa lupti. Viata nu prea e ceea ce pare ca e in majoritatea situatilor. Renuntarea face parte din viata de zi cu zi. De la renuntarea de sine, pana la a renunta sa speli vasele pentru ca altul sa o faca in locul tau. Stiu, cine sunt eu sa vorbeasca de asa ceva? Sunt doar un copil cu 14 ani de viata, dar poate ca trebuie sa spun…

Dar a fost un lucru care m-a marcat mai mult decat credeam ca o sa o faca. Intr-o zi, nu demult, mama mea m-a intrebat de ce renunt sa mai imi lupt batalia mea zilnica, batalia fiecari om, dupa ce am tipat spunand : „Nu mai vreau! SA LUPTE EL IN LOCUL MEU, NU EU!”… Intr-adevar ducem lupte(poate nu la fel) care uneori pot sa fie parca prea grele pentru noi sa le mai continuam. Lupta mea de zi cu zi, fie ca e batalia cu gandurile, sentimentele, schimbarile de atitudine/stare e grea de dus, dar daca eu renunt, la ce bun? Daca eu renunt la viata mea, nu imi pierd eu oare scopul pentru care am fost creata pe acest Pamant? Nu ma desprind eu de tot ceea ce inseamna pentru mine Dumnezeu, adica Cel ce a pus in mine din nou VIATA? Ba da.

Eu una, spre (poate) surpinderea unora m-am gandit sa renunt de atatea ori la blog. O data mi se pare, chiar am si publicat un post de genul, dar nu am ales aceasta optiune. Daca as sta sa analizez blogul meu dupa toate schimbarile din viata mea, as fi fost o idioata daca renuntam atunci, fara sa stiu ce urma sa se intample in viata mea.

Adevarul este ca nimeni nu poate duce o lupta in locul tau. Nimeni, ci doar tu, esti singurul capabil si apt sa o faca. Premiul suprem e viata de dincolo, acea viata care e vesnica, doar ca depinde din nou de tine unde o vei petrece. Daca renunt exista consecinte. De ce? Pentru ca renuntarea este o decizie.

Daca renuntarea este o decizie personala, de ce trebuie sa renunt la anumite lucruri/persoane obligat?

Nimeni nu te va obliga sa renunti la un lucru fara voia ta. Dumnzeu nu te obliga sa renunti la tot ceea ce tu esti acum pentru a trai dupa Planul Sau. Nu, El nu face asta… Pentru ca Dumnezeu nu trece pentru dorinta ta. El nu ne-a creat roboti, adica oameni fara ratiune si sentimente ci El ne-a creat dupa chipul si asemanarea Sa. Pe de alta parte, daca cineva te obliga sa renunti la un lucru/relatie cu o persoana pentru ca asta iti va face bine intr-un viitor apropiat sau chiar in momentele precedente atunci tu trebuie sa te supui.

Supunere?

Da, supunere.

Pe ce cale acum?

Andreea Teban xx

(Am renuntat…)

Si totusi…

Si totusi respir, deci traiesc. Dar daca nu traiesc realitate, ci traiesc un vis? Nu! Ma insel amarnic. E prea dur ca sa fie vis.

Si totusi vad, deci scriu. Dar daca nu scriu decat amarnice lucrari ce vor fi pierdute in timp? Nu duc lipsa de faima, nici de mandrie, dar ponderata. Asa deci respir si vad.

Si totusi pasesc, deci merg. Dar daca nu merg decat un drum pustiu? Un drum prea lung ca sa fie parcurs. Dar eu nu merg in zadar…eu pasesc pe cararea ce duce Sus. Asa deci, respir, vad si pasesc.

Si totusi dorm, deci visez. Dar daca nu visez si pasesc intr-o alta „dimensiune”. Nu! Eu chiar visez si voi visa pana in ziua in care voi pleca la El. Dar in ziua aceea cred ca imi voi visa viata.

Si totusi vars lacrimi, deci plang. Dar daca plang in zadar? Ma las eu oare purtata de val? Nu! Pe mine nu ma conduc sentimentele. Nu ma patrunde sabia si nu sunt prietena ei. Asa deci, respir, vad, pasesc, dorm si vars lacrimi.

Si totusi comisurile gurii mele se ridica, deci zambesc. Dar daca nu zambesc cu adevarat, daca e un zambet fals facut de adancimea inimii mele care nu lasa sa fie vazut amarul greu. Nu, nu e asa! Numele meu nu e „Zambet fals”! Nu voi pretinde ca sunt ceea ce nu sunt.

Asa deci, eu RESPIR, VAD, PASESC, VISEZ, RAD SI PLANG!

Si se poate continua…

~

„A trai inseamna a lupta.”-Seneca

_________________________________

Andreea Teban<3

Timpul trece, still the same.~

Hmmm…in timp ce stau si imi recitesc lectia la biologie, imi trec prin minte tot felul de ganduri. E ca un ”talmes-balmes”. Si totusi a trecut ceva vreme de cand nu am mai postat nimic. Astept cu atata nerabdare zilele de vara in care pot sa scriu in voie cate un post pe zi. Ma simt prost…imi neglijez munca care imi da viata mintii mele. Imi neglijez pasiunea in favoarea scolii. In timp ce invat ”Anexele glandulare” pur si simplu nu imi vine sa cred ca a trecut 12 zile de cand nu am mai apasat pe butonul din Wp Admin : ”Publica”. :|

Timpul trece. I’m still the same…In 3 minute nu am cum sa postez tot ceea ce mintea imi rasfoieste acum. ”Epur si muove”. Da! si totusi mintea mea se roteste pe la toate colturile creierului meu. Sufletul meu e intr-o continua batalie. Si sper ca va pierde.

~

„Epur si muove” – Galileo Galilei

___________________________________

Andreea Teban<3

Lacrima care plânge~

Era o zi senina. Soarele intra cu putere pe fereastra de la etajul II, a unei cladiri. Lacrima, statea neclintita , sprijinita cu mainile ei de apa sarata pe geam. Se uita in gol. Era pierduta. Nici macar nu stia cum a ajuns pe acel pervaz de marmura rece. Simtea incet, incet cum soarele parca o topea… cum soarele o transforma in abur, pana cand totul s-a sfarsit. Acum plutea in aer. Vedea totul, mai putin pe ea. Nu mai vedea nici o sclipire cand, arzatorul cu razele lui aprinse, se indrepta asupra ei…nimic.  A fost o lacrima, acum e un mic-minuscul vapor.

A ramas acolo, in acea incapere pentru multa vreme. Se invartea de colo-colo impreuna cu aerul. Studia fiecare coltisor al camerei, fiecare lucru. Era fascinat. Nu intelegea care era scopul tuturor obiectelor. Dar ii placea sa le observe. Se multumea cu privirea lor…cu privirea acelei papusi crete, aparent cu o fata morbida, asezata in pervazul unde s-a trezit prima oara.

Dar, intr-o zi, dansand cu oxigenul s-a ciocnit de ceva mare. Mult mai mare decat celalalte obiecte. Era ceva inalt, care umbla in voie si care scotea sunete ciudate. Statea jos pe covorul de culoare gri. Aceasta fiinta s-a dovedit a fi, ceea ce numim noi, ”om”. Era un baiat cu par asemanator papusii, dar nu era carliontat si era negru. Avea ochii ca scoarta copacilor ce aburul ii privea de pe geam. A crezut ca sunt facuti din scoarta pe care el nu o putea atinge, asa ca s-a hotarata sa ii vada. L-a rugat pe aer sa il duca pana aolo. Atunci baiatul a simtit o intepatura. Nu stia ce era. S-a frecat la ochi si a ramas din nou neclintit. Speriat, aburul ce candva a fost o lacrima, s-a retras intr-un coltisor de camera departe de acest ”om”. A ramas acolo observandu-l. Orele treceau pana cand un val de aer puternic, ”vantul” a venit si la dus langa baiat.

Usa se deschise. Cand a vazut ca inauntru venise o alta fiinta, nu a mai vrut sa faca nimic altceva. Pur si simplu a ramas acolo privindu-i. Cei doi se uitau unul la altul, dar vaporul si-a dat seama ca a doua persoana era diferita. Avea parul mult mai lung ca ciocolata si avea si haine diferite! Dupa o scurta ”ciocneala de priviri”, cei doi au inceput sa scoata sunete complet ciudate aburului.  A stat si i-a privit o zi intreaga, pana cand soarele a apus. Dar baiatul si fata se prafaceau ca danseaza, precum vaporul si oxigenul. Cantau, precum vantul si copacii in furtuna. Radeau precum celalate fiinte mici care invartesc papusa din pervaz in mana. Cand luna a rasarit s-au imbratisat, dar ea nu a mai vrut sa ii dea drumul. L-a strans cat a putut ea de tare in brate, dar ceva ciudat a inceput sa se intample cu baiatul. Incepea sa devina ca un sclipici albastru. Si deodata geamul s-a deschis brusc si sclipiciul a zburat pe fereastra la stele.

Iar fata a inceput sa planga. Milioane de lacrimi precum era vaporul inainte, se prelingeau pe obrazul fetei pana la buzele ei de gheata. Atunci a realizat, de unde a venit si cum a ajuns pe pervazul acela, demult. Si a vrut si el sa planga, dar ii era imposibil. Sclipiciul a a juns la stele, iar acum fata statea lipita de sticla ferestrei cu mainile reci. Aburul era uimit si deodata vantul la impins si a zburat si el pe geam.

Ridicandu-se la cer, a vazut-o stand la geam, pierduta, razamata de acel pervaz pe biata fiinta. Ea a rostit un cuvant, niste sunete pe care in sfarsit fosta lacrima a putut sa le inteleaga: ”Plangi!!!”, iar atunci a putut plange si el…

~

”Cea mai ucigatoare otrava este lacrima pura.” Ionut Caragea

______________________________

Andreea Teban <3

Aluzii.

E atat de gol. Totul pare sec. Parca nimic nu are sens. M-am saturat…as vrea sa evadez dintr-o lumea goala, fara sens.

E atat de frig si totul e rece. O sursa de caldura nu mai exista. Strigam ”Avem nevoie…”. Avem nevoie de caldura, de o raza de soare, de un foc, de o scanteie, de o imbratisare poate. Ce vag! Imaginatia imi joaca feste. Pe fundal muzica amuteste. Parca notele s-au spart. Si uite totul a inghetat! Aceiasi monotonie, aceiasi melodie. Toti merg pe acelasi drum de ceata. Toti au aceiasi fata…aceiasi expresie…aceiasi pozitie. O ceata de oameni inghetata.

Si timpul a incremenit. Frigul l-a napadit. Lacrimi se scurg din ochii unei fete. Ce fata morbida, ce om morbid! Cauta ceea ce noi cautam. Ia-o de mana baiat cu plete! Du-o spre caldura!

Amarnica zi de iarna. Parca dureaza o vesnicie! Pana cand? Oh, te rog raspunde-mi! Dar nu, nu imi vei raspunde…caci timpul nu va trece.

Prinde-ma de mana! Sa alergam impreuna. Stai cu mine si tine-te bine. Sa speram la o para de lumina? In mijlocul multimii ceata e mai groasa si am obosit. Nu putem vedea, ne invadeaza. Acopera-ti fata, nu ii lasa. Te asigur te vor ataca. E atat de rece! Atat de frig. Se sfarseste…vom ramane aici. Speranta mea moare, dar a ta nu va trece. Te rog sa speri si pentru mine.

Zilele trec si devin tot mai rece. Incep sa arat ca si ei. O lacrima pe buzele de gheata. Nu mai pot, nu mai rezist si nici nu te mai vad! Ultimul sarut de la tine, parca neclintit, as fi spus ca e sarutul mortii, dar s-a dovedit a fi cel al sperantei. Acea fata bolnva alearga impreuna cu baiatul cu plete…alergau in lumina. Au venit la mine, m-au ajutat, m-au adus unde trebuie. Am iesit din ceata, dar tu unde esti? Disperata ma gandesc ‘Oare s-a prapadit?’ Ma uit in jurul meu …e lumina, as putea sa te privesc, dar unde esti? Erai acolo sa ma astepti. Intr-o rochie alba de panza te imbratisez. Cum as putea sa iti multumesc? E cald…incep sa ma topesc. Buzele-ti rosii sa ivesc. Ochii mei de sticla se aburesc.

Paseste cu mine incet, incet. Fata aceea ne priveste, iar din spate baiatul cu plete o iubeste.’Am nevoie de tine!’ iti soptesc…Alergam in cerc, printre razele de soare. Deodata ea striga: ‘Ce splendoare!!’

Urcam si coboram…Visam si zburam!

Vad o harta…vedeam o lume. Era in fata mea, atat de apropae. Zgomotul imi asurzea urechile. Cautam continentul pierdut. Eram doar eu si vechea si neagra tabla…

Ochii mei se invarteau in camera. Un foc vine catre mine. Ma sperie, dar ma ocoleste. Ma vrea inapoi, dar nu indrazneste. Alege cu putere harta mea si incepe…o mistuieste. Oh, visul meu fara de sfarsit. Te vreau inapoi…nu pleca! Care este sensul acesor fapte, daca ma parasesti?!

Si asa a fost…A inceput cu o bucata de hartie, desenata de tine intr-un colt. A fost goala, acum e plina. Se gaseau cu sutele, iar eu le-am adunat pe toate. Dar au ars…s-au dus! Si tu ai plecat cu ele. Nu inteleg si poate ca nu voi intelege niciodata. Unde te-ai dus si de ce nu te vei inoarce!?

Pasesc in afara si trec usa de lemn…o ating pentru ultima oara. Incerc sa nu vars lacrimi si totusi o fac, iar prin sticla opaca zaresc o ultima umbra. O ultima privire si numai e . E gata! S-a sfarsit…Trec la realitate…la ceea ce nu imi place. Ies din cladire si e la amurg. Soarele apune invatand si cantand.

Raze, lasa-le sa ma aline. O sa ma intorc de unde am plecat…pe dealul acela inalt. Vise, murmuram si plecam. Inapoi de unde am venit. Si totusi stau o clipa si ma gandesc…poate ar fi mai bine sa zambesc! Si asa, stau pe scarile cerului…