Gol // Amuțirea

“If I find in myself desires which nothing in this world can satisfy, the only logical explanation is that I was made for another world.” – Clive Staples Lewis

Blocajul ăsta e ca un vuiet asurzitor. Te taie în înălțimea sunetului și te spânzură cu fiori. Te adună într-un ghem de speranțe năruite și te lasă în mijlocul drumului, fără țipenie de om în jurul tău. Și nu ști ce să faci și pe unde să umbli. Pe ai cui pași să îi urmezi, pe care amprente să îți întinzi palma?
Și toată ceața asta se stinge în strigăte, uneori căscate de un iad ce se află aici, pe Pământ. Un iad care e doar un oraș pustiu, plin de oameni care încă adună comori pe care le mâncă moliile și rugina. Se stinge în bătăi de vânt care pătrund prin coastele-ți și îți străpung duhul. Îți îngreunează respirația și nu îți mai rămâne decât o singură nelămurire: „Se merită, oare?”.
Sunt într-o bătălie continuă pentru sufletul meu. Nu am reușit să realizez asta decât acum. Mereu realizezi lucrurile atunci când doare. Când mergi pe același drum în fiecare zi, dar mereu e altfel, pentru că doare altfel. Te trezești și îți spui că va fi bine. Că soarele are să răsară și pe strada ta. Îți dai seama că tot ce a fost până acum a fost un fleac și că mâinile tale vor fi pline de sânge până ca totul să se termine. Vei fi împuns și găurit de aceste fiare ale lumii în care trăiești, până când vei arata exact ca unul dintre tâlharii ce au stat lângă Isus.
Ajung în patul meu noaptea și tot ce mai aud e haosul care îmi bate atât de tare în geam. Ca un câine pierdut care plânge după căminul său, Haosul crede că-și găsește loc sub poarta mea. Te învăluie și te strânge cu un aer morbid până când te sufoci și rațiunea ta dispare. Te lași învăluit de el având grijă să se simtă „ca acasă”.
Ce rost are? Te întreb. Să îmi pierd sufletul și să câștig lumea întreagă. Pentru o secundă de fericire, o efemeritate a sentimentului de bine. O frântură din secunda unei speranțe că poate schimbarea vine și la tine. Doare. E agonie uneori. Crede-mă că nu sunt așa tot timpul. Totuși, te întreb. Ce faci când doamna Moarte vine peste tine? Unde te duci când Nesiguranța dă buzna în casa inimii tale? Cum te-ai înțeles cu Frica în ultima vreme? Și de ce mă doare când Îți rostesc Numele?
Să mă duc peste deal nu e la îndemână. Găsesc aceleași hiene ce vor să mă sfâșâie și să-mi vândă carnea. Să mă duc la poalele muntelui nu e suficient. Căci voi privi în sus și când voi vedea cât e de greu e drumul, am să renunț. Să umblu pe lumină nu-i soluție. Căci ochii mei nu vor ierta amărăciunea și greșelile pe care am să le comit. A mai rămas o singură variantă, cred că am să umblu în beznă.
Ești buimac și prigonit de lume. Printre miile de capete ce le văd în fiecare zi, uneori mai caut fața ta. Uneori când mă simt singură și sper că va mai fi cineva ca tine să mă asculte. Cineva să tacă atunci când vorbesc și cu privirea să-mi dea o cale de scăpare. Dar nu te găsesc. Căci ai plecat, om bun, și nu te mai întorci. Și vreau să cred că nu te-ai pierdut pe cărare, dar ceva îmi spune că ești mai pierdut decât ultima oară când ți-am văzut ochii.
Printre miile de voci caut una singură. Și o aud, vag și în surdină. E tot acolo, în același loc. Dar e prea mult zgomot. Sunt roiuri în jurul meu. Roiuri de viespi ce mă înțeapă în suflet în fiecare moment. Fiecare e câte un cuvânt rostit de ei. Care a pișcat și care încă e umflat. Sunt zile în care sunt acoperită până la gât. Zile în care sunt oarbă de tot. De tot și de toate ce-s în jurul meu. „Unde mă duc?” strig neîncetat. Dar lumea mea de la o vreme, e doar o cameră antifonată. Nici un sunet rostit de vocea mea nu iese. Nimic nu intră. Nimic.
Să îmi pierd sufletul și să câștig lumea întreagă. Nu o vreau. Ia-o de la mine. E plină de gunoi și molimă. Plină de durere și oameni fără speranță. Plină de drumuri care nu au nici un sens. Ai mai văzut tu drumuri fără sens? E plină de duhuri. E moarte. Și nenorocire. Și salvarea mea e în altă parte, într-o altă galaxie. E în Vocea din surdină pe care o acoperă zgomotele. E în bezna plină de neprevăzut. Acum, înțeleg. Nu sunt din lumea asta.
Și niciodată nu voi fi. Mai dă-mi răgaz două săptămâni. Sau un strop din abisul timpului… să-Ți arăt că nu mai pot. Să-Ți dovedesc că nu am să-mi pierd sufletul… și duhul.

Cum am acceptat sfârșitul într-un tramvai

Stau în tramvai şi căldură soarelui mă topeşte fizic. Se leagănă agale pe şinele ude de transpiraţia verii. E o zi ca oricare alta. Am descoperit într-un final că lumea nu se opreşte nici o secundă să îţi asculte durerea. Tot cursul firesc al lucrurilor merge normal. Am descoperit asta acum vreo 7 dimineţi când m-am trezit şi nu înţelegeam dacă visez sau e chiar realitatea. Mai apoi, când m-am uitat pe geamul maşinii, conştientă că e realitatea într-adevăr, am văzut că nimănui nu îi pasă. Că lumea nu se opreşte în loc pentru tine. Oricine ai fi.  Sunt în tramvai fiind doar un om oarecare care a luat tramvaiul să ajungă la destinaţie. Nici unul din oamenii cu care călătoresc nu ştiu ce se întâmplă acum în mintea mea, şi probabil că nici unul nu înţelege ce simt. Nu pentru că e sindromul „nimeni nu mă înţelege”… Ci pur şi simplu pentru că fiecare durere e unică. Tipa de lângă mine se uită puțin la mine, îmi studiază sandalele și modelul de pe maieu. Se întoarce înapoi la gândurile ei răsfirate. După puțin timp se mai uită odată la mine și îmi spune că nu știe la ce stație să coboare și dacă pot să îi spun care e capătul de linie.

Trebuie să recunosc că m-a oprit puțin din gândurile mele. Prin simpla ei întrebare mi-a dat 10 secunde în care să mă gândesc la altceva înafară de întrebările ce mă frământă. Sunt prea multe oricum. Dar nu am putut să mă concentrez. Nu știu din ce cauză, dar poate că nu eram la întâmplare în acel tramvai. Pentru că era atât de încet și pentru că m-a lăsat să analizez situația. Chiar acum câteva sute de oameni trec pe lângă acest tramvai. Alte câteva sute se afla în casele pe lângă care trec. Unii dorm, alții muncesc, unii gătesc, alții pierd vremea sau pur și simplu râd. Să nu uit de cele câteva zeci de intreprinderi unde zeci de muncitori își parcurg rutina zilnică. Un camion plin de balastru trece pe lângă noi. Probabil că merge la o casă în construcție. Sau poate nu. Oricum ar fi Timișoara e un șantier precum inima mea. Tata e în grădina, mama e acasă. Sora mea învață pentru examen. Lucrurile merg așa cum trebuie să meargă. Da, chiar și acele războaie… Chiar și revoltele din Ucraina. Concluzia e din nou definită. Nimeni nu se oprește din treabă pentru ce simt eu. Nu că nu ar exista oameni cărora să nu le pese de mine, sau care nu sunt interesați de ceea ce se întâmplă cu mine. Dar ești doar tu. Doar tu cu tine și cu Dumnezeu. Atât. Ești pe cont propriu și e datoria mea să îmi duc luptele. Nimeni nu va merge la război în locul meu. Nu pot să îmi completez carnetul de sănătate și să pledez orb sau cu oricare alt handicap. Pentru că îmi văd inima cât un purice. Aud, simt și merg pe acest drum… Mă tot duc odată cu acest tramvai. Ca să ajung undeva. Și nu înțeleg de ce trebuie să fie așa. Ți-aș fi spus și ție că nu înțeleg ce se întâmplă chiar în acel moment, însă am fost prea preocupată să îmi controlez temerile și emoțiile. Dar lumea nu se va opri niciodată pentru mine. Nici pentru noi. Nici pentru nimeni. Căci viața noastră e doar o intersecție de drumuri. Da, oricât de metaforic și pompos ar suna, asta este. Singur. Atunci când te căsătorești alegi să îți împarți viața cu partenerul ales. Exact… împarți. Nu o dai celuilalt, doar împarți. Alegi să îl lași să fie lângă tine în fiecare moment pe care îl vei avea mai departe. Și în tramvaiul ăla am înțeles eu asta. Că până și tipa aia care mi-a pus întrebarea aia banală și-a intersectat pentru câteva momente drumul ei cu al meu. Viața e o intersecție de milioane de drumuri și asta este.

Și hai să-ți mai explic cum stă treaba cu oamenii care trec prin mâinile tale. Unii au o cale care se suprapune cu a ta o perioadă mai lungă de timp. Poate fi un an, doi, trei… sau doar o săptămână. Te înțelegi cu ei și având aceasta parte de împărțit petreci momente și creezi amintiri ce vor exista mereu în mintea și subconștientul tău. Dar vezi tu, prietenul meu, Regia de Transport are o posibiltate atunci când intri într-un mijloc de transport și vrei să-ți validezi abonamentul dar tu nu ai abonament decât pentru o singură linie… Există o funcție numită „Proprie răspundere”. Da, da. Proprie răspundere. Te lasă să circuli cu acel abonament dacă linia e comună pe propria răspundere. Raportând asta la ce vorbeam mai sus, lucrurile devin destul de simple. Circuli împreună cu acei oameni pe traseul vieții tale pe propria ta răspundere. Îți asumi fiecare clipă ce o ai alături de ei. Îți asumi fiecare cuvânt pe care îl rostești și fiecare gest pe care îl faci. Pur și simplu. Nimeni nu o va face în locul tău, așa cum nimeni nu îți va duce lupta și așa cum nimeni nu se oprește la durerea ta. E decizia ta, e doar răspunderea ta. Cred că uneori am uitat să îmi asum treaba asta. Dar cred că nu am fost conștientă până acum. Însă în acest tramvai aleg să îmi asum răspunderea pentru fiecare lucru și fiecare șină împărțită cu fiecare om ce a trecut pe lângă mine și prin inima și mintea mea. Uneori ai să regreți. Poate pentru că regretele vin atunci când îți dai seama de greșeli care au durut. Poate pentru că pur și simplu ai fi făcut lucrurile altfel. Doar că ai să fi fericit când te vei uita la axa vieții tale și vei vedea perioade pavate cu multă culoare. Perioade pavate cu muzică bună poate sau perioade îmbrăcate în dragoste. Perioade pavate cu râsete, altele cu cioburi de sticlă sau cu mizerie. Perioada nu se schimbă, se repetă. Așa că vei avea parte de ele mereu. Până când te vor arunca în acel coșciug și vei îmbrățișa veșnicia. Eu am ales să evit regretele. Nu îmi plac. Cred că fiecare lucru s-a meritat, chiar dacă poate poteca s-a bifurcat. Îți va fi dor și ne va fi dor. Dar niciodată să nu regreți. Te rog frumos.

Nu-mi place când trebuie să se întâmple asta. Niciodată nu mi-a plăcut momentul când chiar atunci când te-ai făcut comod pe scaun te uiți pe geam și uite că imediat e stația ta și trebuie să cobori. E plăcut să vezi toți acei oameni cu care parcurgi bucățica aia de traseu. Unii sunt beți, alții n-au casă. Unii fericiți și molcomi. Unii înconjurați de probleme și vise ambigue. Dar e capăt de linie și trebuie să mă dau jos la Torontal. Și în cealaltă lume paralelă a sufletului meu, trebuie să mă dau jos dintr-un alt tramvai. Îmi pun căștile în urechi și plec mai departe.

Dar ști ce? Perioada nu se schimbă, ea se repetă. Și știu că tu te vei repeta. După un an, doi, șapte… sau poate doar câteva clipe. 

Trams meeting

 

Fear

I dreamed a dream:

It was night and the darkness covered our souls. The icy cold touch on your skin stuck there for an eternity. But it was different… because not only the weather, but your heart was also cold. Empty, motionless. You looked like a human filled with hate and poverty. A man filled with lies and breaths full of arrogance. That wasn’t you. You told me you loved me and I didn’t reply. Not only because I didn’t feel like it was the truth. But because I couldn’t find the warmth inside myself to tell you that I loved you. Because loving you means accepting you for who you are with no intend of changing you into someone else. And that was something I desired so hard in those short moments. We’d walk on the street and I can still recall your voice telling me words that hurt so bad. The thing that actually made me realize that person wasn’t you was your carelessness. It didn’t even bother you the tear streaming down my cheek when in reality you’re fighting for my happiness. How could it be you? ‘Cause I’m aching for you, longing for you and it that freezing space in my mind I could not recall such feelings. Every atom of my being lives in this burning desire to have you next to me, but it was gone. It hurts when you’re not around and why does it hurt when you’re in my dreams? As you fluttered your cigarette in front of me like I was just another one. Just another human being standing there with you in your small life circle. I wanted to hate you. I swear I did. 

I had this dream. But it wasn’t a dream. It was my biggest, deepest fear. Me losing you.

Doctor’s office – part I

Therapy session with David.

“People say that a person like me could never find its place in society. They say that I should live in a controlled environment where I can be under watch 24/7. They say a mental hospital is a good choice but isolation is much better. I tend not to argue with them, I like it here in my own mind, in my own special cell. Others, on the other side seem to hate it and I can’t see what all the fuss is about. I mean what’s there not to like? I have all the subjects I need and all the time in the world. Just last week I took Gazz from his room because I had this idea Andrew gave me that wouldn’t let me sleep and he’s been missing ever since but they didn’t care he was gone.(David plays with his fingers). They brought in another screaming bastard to fill that room. I hate the screaming ones; I don’t understand why they do it. Is there something scaring them all the time or is it just because they like screaming? Andrew likes them though. He talked with him yesterday and it seems he stopped screaming. Andrew likes helping them, that’s why I’m friends with him”.

“Do you know what Andrew did to help Mark?”

“Is Mark the screaming one? (Childish laughter). From what he told me I think he sew his mouth shut but that’s a bit weird. They never let us have any thread or needles so I don’t think he did it. He must’ve lied to me”.

“Do you want to tell me about the idea Andrew gave you and Gazz?”

“Well you know how Gazz couldn’t speak right? (Doctor nods) Andrew said that I can heal him if I touch his vocal cords so I tried to reach through his mouth (David scratches hand violently) but my hand wouldn’t fit so I cut his throat. It worked perfectly but the blood wouldn’t stop pouring out even when my hand was inside his neck and he died before I could heal him. (He starts rocking and touching his neck) John was super mad at me after that but he helped me clean up.”

“What did Andrew say after you failed to heal Gazz?” (David smiles and stops rocking)

“He told me that as long as I did my best it’s ok and I did do my best so I’m happy about it”.

“Do you talk with Andrew often?”

“EVERYDAY! He comes by my cell every day at lunch and we eat together”.

“When did you first meet him?”

“Uhmmm… the first time I met him was after I saw that Mrs. Baddom was sick and he told me that I can heal her”.

“And did you (Pause)… heal her?”

“I did heal her heart when I took it out and washed it for her but the police came and took me away before I could heal her completely so that made me sad but Andrew promised that he will heal her soon.(David face becomes sad and regretful but changes immediately when he starts talking about John). That was the first time I met John as well. Just like last week with Gazz, he was mad at me but again he helped me out when the policemen and the judge were mean to me”.

“Thank you for being honest again David. I’ll see you tomorrow ok?”

“OK!” (David smiles as he leaves the room and a bald patch could be seen on the back of his head).

– story by Benny „Drunken” Sailor

te-am așteptat prea mult să mă salvezi. sau despre dragoste și altruism

„Andreea, în lumea în care trăim noi altruismul nu e niciodată răsplătit cu altruism… cel puțin nu de oameni. Asta e una din cele mai triste concluzii la care am ajuns. Noi ca oameni am decăzut moral așa de mult încât nici măcar nu ne mai luptăm cu egoismul. Ne lăsăm îmbrățișați de el chiar și prin acțiunile noastre de zi cu zi sau țelurile noastre trufașe. Acum, când îți scriu acestea, îmi dau seama de ce (așa cum ai auzit de multe ori) dragostea e vindecarea acestui viciu al nostru. Fiindcă dragostea adevărată și pură nu este egoistă, ci dimpotrivă este opusul total al acestuia. Dragostea reprezintă dedicarea și concentrarea energiei noastre nu asupra noastră sau a scopurilor noastre murdare de cele mai multe ori, ci asupra persoanei pe care o iubești cu adevărat. Tu, tu nu ai făcut nimic greșit.”

~ Un om frumos

switchfoot lyrics - Bing Images

o scrisoare trecută, pentru un viitor bărbat

Confuzia e un lucru ce ni se întâmplă destul de des. Pe stradă, în tren, sau poate chiar în banca de la școala ne trezim buimăciți și parcă un pic speriați de realitatea din jurul nostru. E acel moment, când te uiți în jurul tău și pentru o milisecundă uiți cine ești. Dar ce se petrece atunci când confuzia ta se transformă într-o rutină zilnică? Atunci când trăiești fără să știi cine ești. Atunci când mergi dimineața la baie și oglinda țipă la tine pentru că tu nu mai ești ”tu”. Nu mai ști ce trebuie să faci, sau pur și simplu nu mai înțelegi. Nu mai înțelegi de unde trebuie să pornești sau chiar încotro trebuie să mergi.

Dar întrebarea e simplă. Cât timp voi mai petrece aici? Cât timp voi mai privi pereții din camera mea, gata să îmi vorbească și să îmi spună povești de adormit copii? Căci îți promit că nu știu ce se întâmplă cu mine. Nu mai știu să îmi definesc sentimentele, nu mai știu cum să mănânc. Pur si simplu confuzia mea se transformă in amnezie. Uit cum să iubesc. Nu mai pot să îmi dau seama ce e adevăr și ce e minciună. Căci îți promit, parcă minciunile tale sunt cel mai dulce adevăr. Unde mă duc? Ce fac mai departe? Sunt abia la jumătate, dar parcă privirea mea e în ceață și iarna nu se mai termină. Clocotesc în aburul acesta infinit ce îmi cuprinde ochii în diamante. Ia-mă de aici. Spune-mi tu ce trebuie să fac. Spune-mi dacă trebuie să te iubesc. Spune-mi dacă am voie, pentru ca eu, eu nu mai pot. Eu nu mai rezist. Nu mai știu să definesc nimic din ce este în mine. Poate ar trebui să te urăsc, sau să te ignor. Dar e absurd. Și acum absurdul mi se pare dulce-amărui. Te rog, dragul meu, ia-mă de mână. Dovedește-mi că nu aberez. Că imaginile din mintea mea sunt fanteziile mele, dar tu ești de acord cu ele. Poartă-mă dincolo de imaginația mea, dincolo de filmele mele. Știu, știu. Nu suntem în Hollywood. Nu vreau acolo. Vreau în brațele tale. Acolo unde nu mă simt confuză. Acolo unde nu sunt buimacă. În acel loc în care tu mă iubești și eu revin la mine. La ființa mea. M-am săturat să alerg. Alerg în cerc. Și de aceea sunt așa. De aceea am stările astea care nu mă lasă să pun pleoapă pe pleoapă. Geană peste geană. Nu e frumos să fii fugar. Nu mai vreau să fug. Refuz. M-am plicitisit să neg. Să reneg. Vreau doar să știu ce se întamplă cu mine, ce simt cu exactitate. Vreau să-mi dai cel mai precis diagnostic al tău. Ar fi greșit să îți spun că mi-ar plăcea să fii doctorul inimii mele. Ar fi prea mult. Ar fi absurd. Dar asta e partea dulce din ”dulce-amărui”. Partea amară oricum o simt. În fiecare minut, în fiecare secundă. E acolo și nu pleacă. Și de aceea îmi e frică să mă săruți. Căci știu că vei gusta din amarul meu. Sau al tău. Din confuzia mea, din motivul pentru care nu dorm nopțile.

Iartă-mă. Știu că greșesc. Știu că nu ar trebui. Știu că aberez. Știu că nu am învățat încă cum stă treaba cu ”a nu îți mai pasa”. Iartă-mă, dragule … dar am ales sa te iubesc până la capăt. Și așa am să fac. Te voi iubi până la sfârșit, până când amândoi vom obosi și vom adormi împreună în patul nostru. Doar al nostru.

5 degete la o mână, 20 în total

I’ll be a gun and it’s you I’ll come for.

– Dar nu înțeleg! Nu mai înțeleg nimic, nu mai merge nimic cum trebuie, uită-te la mine, sunt o epavă! De fiecare dată când încerc să fac ceva, să schimb cu adevărat ceva dă greș și sunt ignorat! M-am săturat…n-n-nu mai știu ce să fac, cum să fac! spuse el, printre amaruri de țipete. Fața lui striga cât este de cofuz și pierdut în amalgamul de lucruri trecătoare ale vieții lui. Umbla desculț de multe ori, credea că lumea e mai bună atunci când nu poartă bocanci, când nu ai o talpă dură cu care să-l lovești pe cel de lângă tine. Dar el încasase prea multe picioare. Prea multe lovituri a luat săracul, și viața, deși lungă și doar la început, i se părea un haos trist și apăsător ce nu avea să-i înțeleagă niciodată modul lui de a fi. Trăia uneori parcă de pe o zi pe alta; nu material vorbind, ci spiritual. Atunci când te uitai în ochii lui aveai impresia că nu mai e mult și se va prăbuși la picioarele tale. Atât de mare era tornada din viața lui, tornada relațiilor lui, încât mai avea puțintel și pica.

– Nu așa. Nu faci bine, nu e bine, nu, nu, nu, nu și iarăși nu.

– Dar, de ce?

– Pentru că te distrugi, de-asta!

– Cum adică?! Tu nu vezi că lumea asta are ceva cu mine, eu nu am nimic cu ei. Nimeni nu mă vrea și dacă încerc să ma apropii de cineva, ei, totul se duce de râpă. Sau cel puțin așa credea el. Dar săracul băiețel nu știa că nu face bine. Că fetișcana din fața lui, care din când în cand, adică aproape tot timpul îi salva pielea lui cu miros de măceșe încerca să-i resusciteze ochii lui triști și frumoși.

– Serios, nu ai perspectivă bună.

– Tu nu ești de partea mea?

– Ba sunt, prostule, dar uită-te la mâna mea– și îi vârî palma cu inelul ei mic și albastru orientat către ochii lui, cu degetul cel mare ascuns după podul palmei – câte degete vezi?

– Hă? Ce e prostia asta? Trebuia să-mi ții o predică acum despre cum ar trebui să ies de aici, nu să te joci cu degetele prin fața mea, de parcă ești un bufon, iliuzionist…

– Taci din gură. Zi câte degete am!

– 4…,  răspunse băiețașul și măcar de data asta era sigur pe el. În schimb fetișcana să uita lung la el și dădea din cap în semn de dezabrobare, cumva fiindcă i se confirmase tot ceea ce ea gândea până atunci despre mintea bulbucată a tânărului de față. În acel moment a întors iute mâna invers, făcând vizibil acum și degetul mare.

– Sunt 5. Sunt 5 degete. Pe tine te-am făcut să vezi doar 4… dar mereu vor fi 5 degete. Eu mereu am văzut numărul corect căci le vedeam pe toate în tot acest timp. Tu în schimb, nu. Te-ai prins? Perspectiva pe care o ai nu e mereu cea mai bună.  Iar atunci când te gândești că nu mai e soluție la problema ta pentru simplul fapt că ți s-au terminat degetele, adu-ți aminte că mereu mai există unul. La fel e și aici. Inima și sufletul omului de prea multe ori nu sunt capabile să găseasca rezolvări. Nici mintea. Dar la un punct apare rezolvarea problemei tale așa din senin. Poate e Dumnezeu, poate e un prieten drag obosit să te vadă în halul ăsta, poate sunt stelele obosite de plâsul tău, dar mereu va fi. Mereu vine. Dacă ar fi să îmi găsesc un lucru la care nu aș renunța nici în ruptul capului acela ar fi speranța. Speranța aia care trezește un foc în mine și nu mă lasă să dorm. Speranța ca totul va fi bine și că indiferent unde sunt, ea își va face apariția și te va salva. Speranța ia atâtea forme, tu îi dai formă.

Iar uneori trebuie pur și simplu să o iei de la început. Să reîncepi să trăiești ceva de la început. Asta se întamplă atunci când deja totul e prea consumat. E în situațiile alea când, de exemplu, o relație e un chibrit ce arde și a ajuns în punctul în care s-a stins. Atunci trebuie să o iei de la început, să aprinzi un alt chibrit împreună cu aceeași persoană. Nu vreau să mai fii așa. Înțelegi? Te iubesc..

Au stat 5 minute în tăcere pe acea băncuță de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-un final a sărutat-o pe obraz și s-a dus. S-a dus acasă să facă un duș. Un duș de resetare a minții.

tumblr_mdc50uFWO31rxgjdxo1_400_large

Persoane îmbibate în oglinzi cu nisip

New York, Londra, Milano, Amsterdam, Edinburgh, Toronto… chiar nu contează unde ești. Chiar nu mai contează colțul din lumea asta în care ești. Acum ceva vreme a însemnat pentru mine prea mult. Atât de mult încât am pierdut anii plângând după ceva fără rost. Zile și nopți petrecute alături de sute de șervețele și batiste, îmbibate cu lacrimile sărate și nevinovate ale unei fete ce nu știa cum să definească iubirea.

Spirala timpului se învârte, iar clepsidra sa toarce încontinuu. Nimeni nu le poate opri. Sunt instrumentele ce nu se vor opri prea curând. Dar la un moment dat o vor face… exact la momentul potrivit; nici prea devreme, nici prea târziu. Atunci, în acel minut, în acele secunde, distanța va fi relativă, iar toți acei ani trecuți peste chipurile noastre își vor spune cuvântul. Vor striga cu plămânii lor inexistenți relativitatea adevărului, a spațiului ce ne închide într-o cutie, a timpului care se va nega pe el însuși. Sincer, ai putea fi într-o altă dimensiune. Sau poate o altă galaxie. Dar niciodată, (am spus niciodată!) nu vei fi prea departe sau prea aproape. Apropierea se face nu în timp, ci în cunoaștere. Să cunoști sufletul unui om răvășit de problemele tinereții și zâmbetele bătrâneții; asta este apropierea. Și departarea? Ce e depăratarea? O nebuloasă absență a apropierii. Ea nu va exista niciodată. Mă simt departe de tine pentru că tu nu ești aproape, pentru că tu nu mai ești persoana pe care am cunoscut-o cândva. Să nu crezi că am uitat. Ești cufundat bine în cutia de cristal a singurătății mele. Încuiat pe veci, până când clepsidra se va sparge și spirala își va opri ale sale rotații.

Și când ragetul sufletului meu intervine, totul primește boala oaselor de sticlă. Să nu îndrăznească omul, soarele, luna, viața să îmi atingă visele sau speranțele… sau iubirea mea pentru tine, ascunsă bine de tot în acea cutie. Te cunosc, dar nu prea. Defapt nu te mai cunosc deloc. Căci nu am mai vrut sau nici măcar nu mai știu cum. Nu știu dacă încă meriți parte din mine…parte din pielea mea cu miros de mine și oasele mele cu miros de El.

Toate acestea sau efemerul gând că nu sunt suficient. După aceea completezi tu: suficient de bună, de frumoasă, de deșteaptă, de specială, de proastă, de inocentă, de slabă, de ispititoare, de imaginară. Vaga impresie că nu voi fi definiția cuvântului suficient mă distruge, mă macină ca noaptea care zdrobește lumina subțire a soarelui la asfințit. Când acest gând pătrunde, totul, dar absolut totul devine absurd – și depărtarea și apropierea și dragostea și fiorii de gheață. Totul.

Nu vreau să știu dacă încă meriți să îți acord bucăți din mine.

Sarajevo, Bartislava, Berlin, Timișoara… aduceți-mi-l înapoi la mine. 533693_439592939409709_1349883170_n_large

Promisiuni

Nu am fost niciodată o bloggeriță adevărată. O bloggeriță adevărată blogguiește chestiile de zi cu zi, știți voi, un fel de treburi casnice. Eu în schimb îmi postez aici amintirile, dragostea uneori, zilele amare, zilele cu soare. Și fac asta de aproximativ 4 ani. În iunie sunt 4 ani de când am transformat acest blog în jurnalul meu de viață. Cine mi-a citit posturile a putut să mă vadă crescând, să ma vadă devenind domnișoara care sunt astăzi. Domnișoara, care a ajuns la un liceu, care a ajuns lajumătatea lui și care țintează spre cer, mai departe decât majoritatea.

Uneori nu pot să înțeleg de ce vin aici mereu. Dar mă întorc prinsă între cuvintele așternute pe hârtie și nu îmi pasă de cei din jurul meu, adică de cine mă citește. Deși e greșit, căci ei sunt cei care îmi aduc blogul la viață. Poate că nu sunt Jurnalul Evei, poate că nu sunt Tudor Chirilă, poate că nu sunt oricine altcineva înafară de mine, dar aceasta este lumea mea. Niciodată nu voi scrie din ură, ci doar din bunătate. Niciodată nu voi scrie despre viitor, ci doar despre trecut și prezent. Niciodată nu voi arunca falsitate între cuvintele mele. Cum se va deosebi această lume, de toate celalalte dacă nu îndepărtez mizeria din ea? Păcat e un cuvânt mare și urât. Dar e lumea ce mă înconjoară. Un strop de sare și lumină, nu ar strica.

Și cuvintele vor fi mereu diferența. Așa cum versurile melodiei, fac diferența între muzică de calitate sau muzică mainstream. (Ceva de genul „Albumul tău este foarte matur, se intitulează Party All Night Long”). Revenind pe al nost’ făgaș, puterea nu stă în aspect sau în poze. Deși uneori, o fotografie e mai mult decât 1000 de cuvinte. Dar cuvintele nu mor. Ele vor rămâne acolo, imprimate pe hârtie, pregătite să atingă o inimă, sa citească un suflet, două… să aducă înapoi amintiri, să te facă să plângi și să râzi în același timp. Cuvintele au fost destinate să mângâie și să pedepsească. Cuvintele suntem noi, dar Cuvântul este El. Și dincolo de tot ceea ce pot fi eu, ca om, ca persoana cu suflet, trup si duh sunt parte din El.

Accentuez din nou, nu am fost niciodată o bloggeriță adevărată. Dar mi-am transformat blogul într-o bucățică de viață ce am împărțit-o cu lumea din jurul meu. Mi-a plăcut să cred că inima mea simte la fel cu a unora și că nu sunt singura care trece prin unele experiențe. Mi-a plăcut să cred că nu sunt singură. Dar, știți ce? Sunt singură. Căci unicitatea ființelor noastre nu ne poate lăsa să simțim la fel, să trăim la fel, să iubim la fel. Iar amalgamul de inimi omenești și de iubire se duce sus, sus de tot. Dacă să fi singur ar însemna că ești diferit prin ceea ce simți atunci mi-ar face plăcere să fiu singură. La fel cum cuvântul „sfânt” nu e perceput așa cum trebuie de prea multe ori, singurătatea capătă o altă formă în termeni pământești. 

Omul nu va înțelege niciodată tainele inimii lui, dar atât cât pot voi încerca să o deslușesc și să învăț să o ascult. Nu doar pe ea, ci într-o mixtură de minte și sentiment voi învăța combinația fatală. Să fi om, e frumos. Să-ți transformi viața într-o călătorie, e fascinant. Dar mai minunat este ce e după trudă și chin și călătorie. 

Așa îmi promit eu, azi, mie.

tumblr_luaq6f3H231r1avyeo1_500_large

The story without a start, without a finish(sau cum te-am placut de prima data)

He was that kind of a guy. Quite shy, a little bittersweet. But in the end everything he was didn’t matter too much. Cause he would simply collapse it all with his smile. His hair was a little bit of chocolate and a little bit of a glass of wine gazing in the sun.  But his eyes,  oh… his eyes.

He was a mess. He loved tattoos, music and well… love. He didn’t understand God, it was a little bit of an abstract idea which he’d like to discover someday. Besides that, he wanted to live his life. Live every second, maybe, so the idea of God would kinda’ limit his options.  Well, at least, that was his point of view. He loved to cook, and he realized that he wouldn’t mind doing that for the rest of his life. His patience was growing day by day, to the moon and back. And mixed with the love for music he could spend weeks listening to every song in the world.

And I was. And she was. She was a lovely mixture of heaven and hell.  A dancing star in the morning. She was everything and nothing at the same time. The rays would dance through the red strands of her hair and mesmerize every human being that would pass her on the street. Glancing at her you wouldn’t say she’s quite a storm. You wouldn’t have known when she hit you. She had power in her words, spoken or unspoken. She’d make your heart fail in one second. And that was the meaning of perfection for him. Dazzling beauty.

They didn’t have a start. It just was there the whole time. They didn’t end up happily ever after, that’s the reason they don’t have an ending. They are just “them”.  They used to smile at each other without anyone seeing them, even though the room was full of strangers with white masks. They used to hold a look from time to time. They used to say “hi” when passing by each other. They used to stare at each other assuring that they wouldn’t see each other. It would’ve been a crime if they’re eyes met. They used to punk together. Because sometimes punk it’s just better than rock. They used to pretend that nothing was happening, even if the world knew that the spark turned into flames.

It might sound to you like a cheesy love story, but it’s not. You might think that I’m going to picture you the way they’d make out it the restaurant kitchen when everyone was gone, but no.  It’s just the story of a girl and a boy who thought they were meant to be, but they never tried. She thought she’s too good for him. She though it wouldn’t work.  She though the differences between them would be so obvious. She thought that she needed something else, someone else. She though that he wouldn’t ever look at her like that. She couldn’t imagine a single word beside “hi” addressed to her. She assumed she’s no good for him. She assumed. He craved for her. Every piece of him shouted to her soul. He was lost in her. He was lost in the immensity of her kindness and complexity. He did wanted her. He wanted to believe there was a chemistry between them that no one could ever perceive. But he also thought that her eyes will never see good in him. He was just a trashy guy at the end of the day. He didn’t want to ruin her perfect, clean world with his dangerous, messy life. He just let her be his sweet torture, sweet grief. He would just listen to her long speeches with different people. He assumed. Taking risks was never his thing. Taking risks was never her thing. They didn’t have an end.

This story still hangs in the air, still waiting for people like me or you to write it again. In the end it will die. And so does your love now. And so does your world now. And so do your dreams. But they can resurrect. Resurrection is your only hope.  Resurrection meant love. Resurrection of your secrets, dreams, passions, mind, hope means love and taking a risk to adore the unknown, the unpredictable, the misunderstood, the unloved and the unbelievable.

He was that kind of a guy. He was a mess. And I was. And she was. She was a lovely mixture of heaven and hell.  They didn’t have a start. They didn’t have an end.