Liceu. Sau societate. Sau liceu. Sau final de liceu.

Păi se face că acum aproximativ o săptămână a fost ultima mea zi de liceu. Da, fraţilor, sunt candidată la bac şi de-abia aştept să treacă bac-ul, că doar deh, toţi vrem asta. Dar astăzi, după o lungă absenţă pe blog, mi-am dat seamă că vreau să scriu puţin despre ce a însemnat liceul pentru mine. În fond şi la urma urmei s-a terminat – clişeeic – un capitol din viaţa generaţiei de 96 şi trebe notat.

Liceul ăsta frumos pe care l-am terminat eu m-a învăţat mai multe despre viaţă decât aş fi crezut. Vedeţi voi, liceul e un loc plin de amintiri, de plânsete, de râsete, de bla bla bla, de oameni care vin şi pleacă, de copii proşti şi copii deştepţi, de copii educaţi sau needucaţi. Liceul e oglinda societăţii. Nu. Liceul e societatea la o scară mai mică. Şi aşa înveţi să faci faţă „lumii mari”. Înveți pur și simplu să supraviețuiești în liceu. Dacă ai noroc ca mine, poate o să ajungi o tipă/tip văzut/ă ok în general. Dacă nu, sincer, îți urez noroc. Te așteaptă 4 ani de chin.

Liceul m-a învățat mai mult decât mate și info (au). Liceul m-a învățat într-o oarecare măsură să fiu om. M-a învățat că adulții a.k.a. profii noștrii sunt și ei oameni, nu zei, și greșesc de multe ori. M-a învățat că România-i nașpa pentru că se fac diferențe și totul merge pe ochi frumoși. Am învățat în liceu să fiu independentă. Să îmi urmez visele chiar dacă Gigel spune că nu am șanse. Liceul m-a învățat să nu judec oamenii și să nu le spun „Schimbă-ți fața că nu-i legală” în fiecare dimineață, căci nu e frumos să fi răutăcios (ce dai, aia primești). În banca 4 de la geam am învățat ce înseamnă prietenia… că poate de multe ori nu ai chef de cel de lângă tine, dar mereu te întorci înapoi la el când ești în belea… și asta-i frumusețea. În școala asta am învățat că trebuie să plec întotdeauna lăsând în urma mea o dâră de principii, de idei, puțin de tot măcar din ceea ce sunt eu. Am învățat să lucrez în echipă când colegii de clasă pot fi cei mai nesuferiți și enervanți la 8 dimineață când nu mi-am băut cafeaua. Am învățat să-mi asum riscuri, oricât ar fi ele de mici… sunt singura șansă să câștig. A fost amuzant să fac față ipocriților și parveniților, fabuloșilor din clasă. Am primit lecția diferenței și lecția toleranței și a acceptării. Uneori mă gândeam că parcă m-am căsătorit pentru că erau zile când îmi plăcea la nebunie să pășesc pe holurile acelea făcute prin ’60 și zile când detestam absolut fiecare lucru. Liceul meu, și aici mă refer la cei 4 ani, a fost un carusel de emoții, carusel de întâmplări și răsturnări de situații. Am învățat că și dacă nu ești olimpic ai șanse să faci ce vrei tu mai departe (asta pentru că fiecare din noi avem ceva ce ne pune pe noi desupra majorității, și cu asta m-am luptat cel mai mult poate). Am învățat să mă întrec pe mine. Să tratez viața ca pe o competiție bună. Să-mi doresc să excelez. Sincer, îmi pare rău de cei care nu se simt motivați să își pună mintea la contribuție puțin. Liceul trebuie să fie tare plictisitor pentru voi. Însă plec de acolo nu doar cu un bagaj de cunoștințe la nivel rațional, ci și cu un bagaj de amintiri, poate cele mai faine sau poate cele mai nasoale pentru unii, de sentimente, de prietenii, de eșecuri, de frustrări etc. Și cum poți oare să bagi 4 ani într-un singur banchet sau într-un singur careu la sfârșit de a 12-a? Poți să cuprinzi liceul într-un discurs de șef de promoție sau de director de instituție? Nu. Refuz.

Liceul m-a învățat că legile lui Murphy sunt adevărate. Cel puțin majoritatea. Că dacă nu vrei să ieși la tablă și bagi ochii în pământ când nu ști la mate, oricum te va scoate. Că lecțiile nu se învață cu o zi înainte, dar oricum o să faci mereu doar pe ultima sută de metri. Știu acum că o să uit probabil la până la 40 de ani ce înseamnă „using namespace std” de la informatică, dar asta e. M-a făcut să fiu mulțumitoare că mă duc la ora 11 dimineața în baia fetelor și încă mai este hârtie igienică. Adică pentru lucrurile mici, asta vreau să spun. Am învățat să sar gardul și cum să fentez (nu-i neapărat lucru bun, dar trebuie și aspecte mai puțin plăcute). Acum știu chiar să diferențiez o manea de bună calitate sau de proastă calitate.

Și dacă ești boboc… ascultă la mine. Deschide-ți ochii. Primește, dă mai departe. Liceul îți va schimba viața. Vei cunoaște cei mai buni prieteni ai tăi, cei mai mari inamici, care defapt nu-ți sunt inamici pentru că nu au defapt treabă cu tine. Vei cunoaște în profesorii tăi oameni pasionați sau mai puțin pasionați, care îți vor scoate peri albi sau chiar deloc. Liceul ăsta în care ești te va face om. Sau neom. Dar e alegerea ta ce vei deveni. Ai să înveți până și cât e de scurtă viața și cum într-o secundă o ai, iar în următoarea nu mai e acolo.

Liceul te va surprinde când nu te aștepți. La final. Când îți dai seama că nu conștientizezi că s-a terminat și că de luni nu te mai trezești să mergi acolo. Liceul e lumea pe care o clădim fiecare cu câte o cărămidă.

Să nu vă aud că vă plângeți de societate. Noi suntem societatea. Am pictat-o cu mâinile noastre. Cu faptele noastre de perverși. Cu vocabularul nostru de boschetari. Cu mentalitatea noastră mică și redusă de multe ori. Dar am înălțat-o de fiecare dată când am spus „Da” și „Nu”. Am făcut-o mai bună de fiecare dată când unul din noi s-a ridicat de pe banca liceului și a făcut ceva frumos cu mâinile lui, cu viața lui. Atunci când am fost capabili să transformăm teoria în practică.

Poate că sistemul de învățământ românesc nu-i cel mai fain. Știu. Pute rău. Dar în același timp sistemul ăsta românesc a scos minți geniale și a făcut din noi oameni. E o ironie. Dar așa-i românul. Iar mie mi-a plăcut în liceu. Tare, tare mult. Și vă mulțumesc că ați făcut să merite.