Despre eroii vieților noastre

Am atâtea de zis zilele astea. Dar parcă mă pierd de fiecare dată când încerc să scriu ceva. E lupta mea ordinară de vreo 6 anișori, de când mi-am deschis eu blogul ăsta. Sincer, nu știu dacă încă mai are rost să pun aici luptele mele zilnice, dar am realizat că nu aș mai fi eu (cel puțin în anii ăștia ai vieții mele) dacă nu aș avea locul acesta, refugiul meu.

Voiam să vă vorbesc despre cum am înțeles că oamenii nu se nasc eroi. Oamenii devin eroi, dar nu pentru că și-au propus ei să fie, ci pentru că noi îi facem eroi în mințile noastre, în inimile noastre. Eroismul acesta vag de multe ori e o constantă dorință în viața umană. Tocmai de aceea fiecare dintre noi are o persoană pe care o numește erou. Persoana aia ți-a definit libertatea. Dar „libertate” e un termen mult prea general. Așa că ia-l cum vrei tu. Poate fi liberatatea de a te exprima, de a face artă, de a iubi viața, de a învăța, de a crede, de a spera sau de a iubi pur și simplu. Persoanele astea sunt libertatea ta uneori. Poate pare mult spus că libertatea e un om. Exemplu concret: toată viața mea (ce ipocrită sunt, defapt, doar după ce a murit) l-am considerat pe bunicul meu eroul meu. Nu pentru că el nu ar fi meritat acest titlu înainte să moară, dar nu eram eu in deplinătatea facultăților mentale (pentru ca eram destul de micuță, nu pentru că sufeream de retard) să îl clasific ca erou. Atunci când mă gândesc la bunicul meu, pe lângă moștenirea unei „credințe neclintite în lucrurile care nu se văd”, am rămas cu pura idee a creației, ca proces continuu și viu în viața mea. Nu mă pot concepe fără artă. Nu mă refer la pozele alea de pe Instagram, cu oleacă de focus făcut de aparatul telefonului tău performant și cu un filtru lomo peste. Artă: dragostea de a crea ceva original, prea adânc înnobilat de ființa ta și trăirile tale, care te pulsează pe tine (m-a luat valul „Jocului secund”). Arta, oameni buni, arta nu se oprește atunci când mori. Arta ta, a fiecăruia dintre noi pleacă spre moștenitorii noștrii genetici. În cazul meu, bunicul meu s-a asigurat că eu cunosc valoarea puterii mele de creație prin exemplul său propriu, prin nopțile de vară pe care el le-a petrecut printre hârtii și manuscrise. Aceasta este libertatea mea: să creez și să fiu creată. Să pun mâna, urechile și toată ființa mea pe creațiile altora. Fă muzică, fă fotografie, scupltează, aruncă-te pe un șevalet, fă din tine ceva ce alții nu sunt și promit să te iubesc toată viața mea. Așa sunt eu. (Mereu într-o veșnică căutare de necunoscut, de acel „altfel” pe care nu îl găsești decât în unele persoane sau lucruri și apoi, fără să îți dai seama, restul zilelor îl petreci căutându-l ca disperatul peste tot – poate, poate te prinde el din urmă).

tumblr_nfis2avoLm1r3kgmgo1_500

Deci, fiecare om are un erou. Dar nimeni nu se naște erou. Sunt oamenii aceștia din viața noastră care ne dau speranța că lumea va fi mai bună dacă fiecare din noi își va descoperi libertatea care îl definește. Te uiți pe stradă și dacă ai un ochi bine format poți să-i vezi pe cei ce iubesc libertatea.

Nu știu dacă am vorbit despre eroi sau despre cât de înfometată dupa tine și după arta ta sunt. Tu în sine ești o artă. O artă care nu își găsește locul pentru că nu realizează ce linii frumoase are. Și despre cum mă faci să mă simt. 

Sare și țărmuri pe care visez să ajung

Îmi e atât de dor de tine că uneori nici nu mai simt durerea. Nu e vorba de faptul ca sarea din rănile mele nu mai ustură, ci doar de faptul ca nu îmi mai e frică de usturime. Știu că ea vindeca. Ști, cum pișcă pe limba acele pliculețe cu bombe din copilărie? Așa îmi pișcă și inima mea. Și noaptea care se lasă peste gândurile mele e ca un străin care-mi cunoaște viața și vrea să-mi dovedească că mă cunoaște complet. Nu mai pot și nu mai îndrăznesc să-ți rostesc numele înainte de culcare, căci mâine mă voi trezi și ea se va gândi să sufle viață în cele mai mari temeri ale mele.

Mă trezesc și nu mai ești aici demult. Nu mai controbăi prin casă, nici periuța nu mai e în suportul de la baie. Nici hainele tale în dulapul tău și al inimii mele. Nu există urmă a existenței tale. Ai lăsat doar un gol, un vid, un abis nesfârșit ce trebuie umplut înapoi cândva. Dar parcă nu acum. Mai stai puțin să mai văd golul ăsta un pic. Poate, poate aș putea să-i dau de capăt infinitului. Dar ah, ce amar. Realitatea și rațiunea mea cunosc adevărul. Ele știu că sarea ustură că face bine și că nimeni nu a numărat infinitul, dar iată-mă… trupul meu nu mai ascultă rațiunea mea – acest spațiu ce așteaptă să fie umplut cu o pastă fermecată și magică numită „iubirea ta” explodează ca o supernovă în lacrimi și suspine sărate. Iar gresia din baie e prea rece ca sa mă poată încălzi, așa că devin eu rece. La fel de rece ca tine. Ești rece și palid. Ești la fel de gol ca mine.

http://songs.caninesmusic.com/track/black-bay

„What makes a man cave
To the simple escape from his days
Is it only a triumph over fear
Of what happens when waking cease to be
Or do we secretly love these tears”