Gol // Amuțirea

“If I find in myself desires which nothing in this world can satisfy, the only logical explanation is that I was made for another world.” – Clive Staples Lewis

Blocajul ăsta e ca un vuiet asurzitor. Te taie în înălțimea sunetului și te spânzură cu fiori. Te adună într-un ghem de speranțe năruite și te lasă în mijlocul drumului, fără țipenie de om în jurul tău. Și nu ști ce să faci și pe unde să umbli. Pe ai cui pași să îi urmezi, pe care amprente să îți întinzi palma?
Și toată ceața asta se stinge în strigăte, uneori căscate de un iad ce se află aici, pe Pământ. Un iad care e doar un oraș pustiu, plin de oameni care încă adună comori pe care le mâncă moliile și rugina. Se stinge în bătăi de vânt care pătrund prin coastele-ți și îți străpung duhul. Îți îngreunează respirația și nu îți mai rămâne decât o singură nelămurire: „Se merită, oare?”.
Sunt într-o bătălie continuă pentru sufletul meu. Nu am reușit să realizez asta decât acum. Mereu realizezi lucrurile atunci când doare. Când mergi pe același drum în fiecare zi, dar mereu e altfel, pentru că doare altfel. Te trezești și îți spui că va fi bine. Că soarele are să răsară și pe strada ta. Îți dai seama că tot ce a fost până acum a fost un fleac și că mâinile tale vor fi pline de sânge până ca totul să se termine. Vei fi împuns și găurit de aceste fiare ale lumii în care trăiești, până când vei arata exact ca unul dintre tâlharii ce au stat lângă Isus.
Ajung în patul meu noaptea și tot ce mai aud e haosul care îmi bate atât de tare în geam. Ca un câine pierdut care plânge după căminul său, Haosul crede că-și găsește loc sub poarta mea. Te învăluie și te strânge cu un aer morbid până când te sufoci și rațiunea ta dispare. Te lași învăluit de el având grijă să se simtă „ca acasă”.
Ce rost are? Te întreb. Să îmi pierd sufletul și să câștig lumea întreagă. Pentru o secundă de fericire, o efemeritate a sentimentului de bine. O frântură din secunda unei speranțe că poate schimbarea vine și la tine. Doare. E agonie uneori. Crede-mă că nu sunt așa tot timpul. Totuși, te întreb. Ce faci când doamna Moarte vine peste tine? Unde te duci când Nesiguranța dă buzna în casa inimii tale? Cum te-ai înțeles cu Frica în ultima vreme? Și de ce mă doare când Îți rostesc Numele?
Să mă duc peste deal nu e la îndemână. Găsesc aceleași hiene ce vor să mă sfâșâie și să-mi vândă carnea. Să mă duc la poalele muntelui nu e suficient. Căci voi privi în sus și când voi vedea cât e de greu e drumul, am să renunț. Să umblu pe lumină nu-i soluție. Căci ochii mei nu vor ierta amărăciunea și greșelile pe care am să le comit. A mai rămas o singură variantă, cred că am să umblu în beznă.
Ești buimac și prigonit de lume. Printre miile de capete ce le văd în fiecare zi, uneori mai caut fața ta. Uneori când mă simt singură și sper că va mai fi cineva ca tine să mă asculte. Cineva să tacă atunci când vorbesc și cu privirea să-mi dea o cale de scăpare. Dar nu te găsesc. Căci ai plecat, om bun, și nu te mai întorci. Și vreau să cred că nu te-ai pierdut pe cărare, dar ceva îmi spune că ești mai pierdut decât ultima oară când ți-am văzut ochii.
Printre miile de voci caut una singură. Și o aud, vag și în surdină. E tot acolo, în același loc. Dar e prea mult zgomot. Sunt roiuri în jurul meu. Roiuri de viespi ce mă înțeapă în suflet în fiecare moment. Fiecare e câte un cuvânt rostit de ei. Care a pișcat și care încă e umflat. Sunt zile în care sunt acoperită până la gât. Zile în care sunt oarbă de tot. De tot și de toate ce-s în jurul meu. „Unde mă duc?” strig neîncetat. Dar lumea mea de la o vreme, e doar o cameră antifonată. Nici un sunet rostit de vocea mea nu iese. Nimic nu intră. Nimic.
Să îmi pierd sufletul și să câștig lumea întreagă. Nu o vreau. Ia-o de la mine. E plină de gunoi și molimă. Plină de durere și oameni fără speranță. Plină de drumuri care nu au nici un sens. Ai mai văzut tu drumuri fără sens? E plină de duhuri. E moarte. Și nenorocire. Și salvarea mea e în altă parte, într-o altă galaxie. E în Vocea din surdină pe care o acoperă zgomotele. E în bezna plină de neprevăzut. Acum, înțeleg. Nu sunt din lumea asta.
Și niciodată nu voi fi. Mai dă-mi răgaz două săptămâni. Sau un strop din abisul timpului… să-Ți arăt că nu mai pot. Să-Ți dovedesc că nu am să-mi pierd sufletul… și duhul.

De 18 și un pic

Patul e acoperit cu multe șervețele colorate ce parcă mă strigă să le dau o altă formă. Cutiile sunt pline și sunt înșirate peste tot prin cameră. Câteva instalații de becuri stau atârnate așteptând momentul pentru a lumina. Și deși mă uit la mâinile mele cum fac prea automat toată treaba, îmi dau seama că mintea mea e pe undeva peste ocean, iar inima mea ceva mai încolo de Timișoara. 

A fost ziua mea. Ști, momentul acela când ți se pare că pentru o singură zi lumea e la comanda ta. Pentru că într-o zi de vară mama s-a gândit că ar fi moment bun să mă aducă pe lume și să facă din ziua aia de joi, ziua mea. Onomastica mea. Mă rog, irelevant. Am împlinit o vârstă în care realizez mult mai lucid părțile frumoase din viață și pe cele mai puțin drăguțe. Știu ce e bucuria, știu ce înseamnă să doară. Sunt conștientă că sunt un abur. Cum a zburat timpul? Nu știu. Exact așa cum îl mânuiește Dumnezeu. E undeva mai sus de dimensiunea noastră și merge el pe cărarea lui. Îmi place ce devin. Îmi place cine sunt. Există loc de mai bine, bineînțeles. Dar am ajuns la vârsta în care mi-am înțeles scopul. Și cum cărțile o numesc „valoarea”. Însă acum cunosc și valorile din viața mea: să deții Adevărul într-o lume postmodernă, care susține relativitatea lui. Să nu negi cine ești, să stai împotriva tuturor, nu doar de dragul de a fi diferit. Să nu te pierzi pe cărarea către Veșnicie. Să vezi puterea Onestității, indiferent de compromisuri și circumstanțe. Să depășești superficialitatea în cursa către un destin înalt. Să adori arta și frumosul și „Florile de mucigai” ale lui Arghezi. Să stai în brațele familiei tale chiar și atunci când crezi că e mai bine să o abandonezi. Să nu te răzbuni. Să nu regreți. Să iubești. Să iubești cu toată ființa ta chiar dacă doare, căci astfel sădești în oameni bunătate și libertate. Să iubești adânc și profund, ca nimeni altcineva. Ca să arăți lumii și nu numai ei… ca să arăți Cerului că meriți să ai o zi numai a ta. Pentru a-ți dovedi ție, inimii tale, sufletului tău că ai meritat să te naști… din nou. 

Și nu mulți oameni pătrund atât de adânc. Nu toți văd paharul ăsta care n-i s-a dat, și pe care noi îl umplem în fiecare zi. Viața nu e așa cum spun unii: „Viața e grea, viața e nasoală, viața e cel mai frumos lucru pe care ai putea să-l ai etc.” Viața e așa cum o faci tu. Restul sunt doar clișee de pe internet. Iar în aceste momente eu văd în paharul meu un strop de aventură. O idee a necunoscutului ce a pătruns prin mine. Să decopăr nu ceea ce are viața să-mi ofere. Ci oare ce are Adevărul să-mi dea? Unde se duc drumurile mele? Pe care cărare, Om frumos? 

The Aftermath Of Unrequited Love

Thought Catalog

I don’t know if I ever stopped loving you, but my love grew weary. Hearing your name once sent electricity through my fingertips, up my spine. The last time I thought of you, my chest was heavy and my bones were weak.

When I loved you, I had a zest for life like I’d never known before. At first you inspired me and that was enough. But then just for a moment, I believed you might feel the same and that’s when it all changed. It’s funny how anything can change, once you think you have a chance at success. The purity of passion is tainted as a purpose is introduced. All of a sudden the passion itself is no longer intrinsically rewarding.

At first, I was content with appreciating you at a distance. You made me happy whenever you were around and I was content. Then I decided I…

Vezi articol original 512 cuvinte mai mult