Cum am acceptat sfârșitul într-un tramvai

Stau în tramvai şi căldură soarelui mă topeşte fizic. Se leagănă agale pe şinele ude de transpiraţia verii. E o zi ca oricare alta. Am descoperit într-un final că lumea nu se opreşte nici o secundă să îţi asculte durerea. Tot cursul firesc al lucrurilor merge normal. Am descoperit asta acum vreo 7 dimineţi când m-am trezit şi nu înţelegeam dacă visez sau e chiar realitatea. Mai apoi, când m-am uitat pe geamul maşinii, conştientă că e realitatea într-adevăr, am văzut că nimănui nu îi pasă. Că lumea nu se opreşte în loc pentru tine. Oricine ai fi.  Sunt în tramvai fiind doar un om oarecare care a luat tramvaiul să ajungă la destinaţie. Nici unul din oamenii cu care călătoresc nu ştiu ce se întâmplă acum în mintea mea, şi probabil că nici unul nu înţelege ce simt. Nu pentru că e sindromul „nimeni nu mă înţelege”… Ci pur şi simplu pentru că fiecare durere e unică. Tipa de lângă mine se uită puțin la mine, îmi studiază sandalele și modelul de pe maieu. Se întoarce înapoi la gândurile ei răsfirate. După puțin timp se mai uită odată la mine și îmi spune că nu știe la ce stație să coboare și dacă pot să îi spun care e capătul de linie.

Trebuie să recunosc că m-a oprit puțin din gândurile mele. Prin simpla ei întrebare mi-a dat 10 secunde în care să mă gândesc la altceva înafară de întrebările ce mă frământă. Sunt prea multe oricum. Dar nu am putut să mă concentrez. Nu știu din ce cauză, dar poate că nu eram la întâmplare în acel tramvai. Pentru că era atât de încet și pentru că m-a lăsat să analizez situația. Chiar acum câteva sute de oameni trec pe lângă acest tramvai. Alte câteva sute se afla în casele pe lângă care trec. Unii dorm, alții muncesc, unii gătesc, alții pierd vremea sau pur și simplu râd. Să nu uit de cele câteva zeci de intreprinderi unde zeci de muncitori își parcurg rutina zilnică. Un camion plin de balastru trece pe lângă noi. Probabil că merge la o casă în construcție. Sau poate nu. Oricum ar fi Timișoara e un șantier precum inima mea. Tata e în grădina, mama e acasă. Sora mea învață pentru examen. Lucrurile merg așa cum trebuie să meargă. Da, chiar și acele războaie… Chiar și revoltele din Ucraina. Concluzia e din nou definită. Nimeni nu se oprește din treabă pentru ce simt eu. Nu că nu ar exista oameni cărora să nu le pese de mine, sau care nu sunt interesați de ceea ce se întâmplă cu mine. Dar ești doar tu. Doar tu cu tine și cu Dumnezeu. Atât. Ești pe cont propriu și e datoria mea să îmi duc luptele. Nimeni nu va merge la război în locul meu. Nu pot să îmi completez carnetul de sănătate și să pledez orb sau cu oricare alt handicap. Pentru că îmi văd inima cât un purice. Aud, simt și merg pe acest drum… Mă tot duc odată cu acest tramvai. Ca să ajung undeva. Și nu înțeleg de ce trebuie să fie așa. Ți-aș fi spus și ție că nu înțeleg ce se întâmplă chiar în acel moment, însă am fost prea preocupată să îmi controlez temerile și emoțiile. Dar lumea nu se va opri niciodată pentru mine. Nici pentru noi. Nici pentru nimeni. Căci viața noastră e doar o intersecție de drumuri. Da, oricât de metaforic și pompos ar suna, asta este. Singur. Atunci când te căsătorești alegi să îți împarți viața cu partenerul ales. Exact… împarți. Nu o dai celuilalt, doar împarți. Alegi să îl lași să fie lângă tine în fiecare moment pe care îl vei avea mai departe. Și în tramvaiul ăla am înțeles eu asta. Că până și tipa aia care mi-a pus întrebarea aia banală și-a intersectat pentru câteva momente drumul ei cu al meu. Viața e o intersecție de milioane de drumuri și asta este.

Și hai să-ți mai explic cum stă treaba cu oamenii care trec prin mâinile tale. Unii au o cale care se suprapune cu a ta o perioadă mai lungă de timp. Poate fi un an, doi, trei… sau doar o săptămână. Te înțelegi cu ei și având aceasta parte de împărțit petreci momente și creezi amintiri ce vor exista mereu în mintea și subconștientul tău. Dar vezi tu, prietenul meu, Regia de Transport are o posibiltate atunci când intri într-un mijloc de transport și vrei să-ți validezi abonamentul dar tu nu ai abonament decât pentru o singură linie… Există o funcție numită „Proprie răspundere”. Da, da. Proprie răspundere. Te lasă să circuli cu acel abonament dacă linia e comună pe propria răspundere. Raportând asta la ce vorbeam mai sus, lucrurile devin destul de simple. Circuli împreună cu acei oameni pe traseul vieții tale pe propria ta răspundere. Îți asumi fiecare clipă ce o ai alături de ei. Îți asumi fiecare cuvânt pe care îl rostești și fiecare gest pe care îl faci. Pur și simplu. Nimeni nu o va face în locul tău, așa cum nimeni nu îți va duce lupta și așa cum nimeni nu se oprește la durerea ta. E decizia ta, e doar răspunderea ta. Cred că uneori am uitat să îmi asum treaba asta. Dar cred că nu am fost conștientă până acum. Însă în acest tramvai aleg să îmi asum răspunderea pentru fiecare lucru și fiecare șină împărțită cu fiecare om ce a trecut pe lângă mine și prin inima și mintea mea. Uneori ai să regreți. Poate pentru că regretele vin atunci când îți dai seama de greșeli care au durut. Poate pentru că pur și simplu ai fi făcut lucrurile altfel. Doar că ai să fi fericit când te vei uita la axa vieții tale și vei vedea perioade pavate cu multă culoare. Perioade pavate cu muzică bună poate sau perioade îmbrăcate în dragoste. Perioade pavate cu râsete, altele cu cioburi de sticlă sau cu mizerie. Perioada nu se schimbă, se repetă. Așa că vei avea parte de ele mereu. Până când te vor arunca în acel coșciug și vei îmbrățișa veșnicia. Eu am ales să evit regretele. Nu îmi plac. Cred că fiecare lucru s-a meritat, chiar dacă poate poteca s-a bifurcat. Îți va fi dor și ne va fi dor. Dar niciodată să nu regreți. Te rog frumos.

Nu-mi place când trebuie să se întâmple asta. Niciodată nu mi-a plăcut momentul când chiar atunci când te-ai făcut comod pe scaun te uiți pe geam și uite că imediat e stația ta și trebuie să cobori. E plăcut să vezi toți acei oameni cu care parcurgi bucățica aia de traseu. Unii sunt beți, alții n-au casă. Unii fericiți și molcomi. Unii înconjurați de probleme și vise ambigue. Dar e capăt de linie și trebuie să mă dau jos la Torontal. Și în cealaltă lume paralelă a sufletului meu, trebuie să mă dau jos dintr-un alt tramvai. Îmi pun căștile în urechi și plec mai departe.

Dar ști ce? Perioada nu se schimbă, ea se repetă. Și știu că tu te vei repeta. După un an, doi, șapte… sau poate doar câteva clipe. 

Trams meeting