frică

Imagineși să spunem că prin absurd devin tot ceea ce mi-am dorit să fiu. să spunem că se face în așa fel încât eu ajung acolo unde visez să fiu. dar vezi tu, ar trebui să fie perfect, să mă bucur de asta și să fiu în adevăratul sens al cuvântului fericită. însă nu știu dacă voi fi. pentru că împlinirea mea nu stă în acel loc, în acea țară de unde nu curge lapte și miere, în acele mii de kilometrii distanță de casă. nu stă în cele șapte mări ce ne-ar despărți. împlinirea mea nu ar sta nici în faptul că am reușit asta, independent și în pofida tuturor maimuțelor din jurul meu, care se agitau fără nici un rost. nu știu defapt unde ar fi ea, dar știu că ar exista un sentiment adânc de disconfort și rațiunea mea nu ar mai fi rațională. și nu cred că își mai are vreun rost să vorbesc despre inima mea. care inimă – incompletă, disfuncțională, ar putea pulsa viață? prin care anomalie a lumii ar fi aceasta posibilă? căci ar fi imposibil să trăiesc fără parte din ea. 

și să spunem că prin absurd, coliziunea se produce înainte ca eu să devin tot ceea ce mi-am dorit să fiu. marele tragic, răpus chiar din cele mai alese piese de teatru, se întâmplă înaintea ochilor mei, atunci când, fără să realizez, trăiesc în cel mai dulce miros. în cea mai sărată(îmi plac lucrurile sărate), iar apropierea noastră, mâinile tale în ale mele, respirația ta pe umărul meu și sărutul tău ar deveni un vid necunoscut mie. dar mai mult decât toate acestea – să te pierd, pe tine, în esența ta cea mai de preț? nu vreau să mă ridic de pe scaunul de cinema, căci filmul s-a încheiat și urmează o nouă reprezentație. ce amuzant. hilar. vă rog eu, nu. nu faceți asta. căci coșmarul ar primi o nouă definiție în DEX.

frica se transpune în realitatea mea.

Anunțuri

Concluzie (sau Nu vreau să fiu ca voi)

Parcă, pe zi ce trece devenim mai săraci. Parcă, pe zi ce trece uităm cine suntem. Parcă, aruncăm în fiecare zi banii pe nimicuri, în loc să aruncăm fericirea noastră pe ceva, pe cineva. Stai, nici aia nu mai știm să fim: fericiți. Parcă uneori ar fi mai bine să continui să speri. Dar cine spunea că speranța moare ultima, parcă, s-a înșelat.

Unde ne mai sunt începuturile? Când am ajuns să încheiem atât de repede? Nimic nu mai durează. Totul e într-o continuă alergare și se sfârșește prea repede. Relații, conversații, mesaje peste mesaje, melodii, scrisori, iubirea și ura asemeni. Nu mai știm să ne oprim, să luăm aminte. Să învățăm din greșeli, nu să le repetăm. Nu mai știm. Pentru că, vezi tu, aici e un cotidian. O rutină ce trebuie respectată cu strictețe: te trezești, mergi la muncă, mergi la școala, te întorci, dormi… și repetă. Ai uitat să pui pauză. Ai uitat să ierți, să uiți. Ai uitat să te privești pe tine, să-ți privești sufletul ăla ce strigă să fie iubit. Am 17 ani și trăiesc într-o lume care nu mă mai lasă să trăiesc „ca la 17 ani”. Te împinge de la spate în ceva urât și mizerabil. Îți fură inocența și puritatea ta. Pentru că această lume nu mai cunoaște noțiunea de sacru, pus de-o parte. Înveți la școala și crezi că ajungi cineva în viață. Dar poate la fel a gândit și tanti Floricuța ce face curat pe scara blocului, draga de ea. Visezi să conduci lumea, să faci o facultate în America și toți îți spun că vei da greș, și chiar vei eșua. 

Pentru că îi lași. Pentru că le permitem. Pentru că îți dorești să fi plăcut, să fi văzut de cineva. Cauți să te găsești în tiparul lor, să te potrivești cu toți și toate. Niciodată nu ai fost altfel. Ce cuvânt urât… altfel. Te învârți printre clișee sperând că mâine poate va fi mai bine. Poate mâine vei fi mai fericit. Poate mâine prietena ta cea nouă(pe care o ai de două zile, că aialaltă nu „se potrivea” cu tine) te va face mai fericit. Cu siguranță, dimineață, când vei posta pe Facebook poza cu „Bună dimineața!” te va băga și pe tine cineva în seamă. Și să vezi și să nu crezi, dar chiar te-a zărit cineva. Ești în tipar, bine ai venit.

Vreau să ies. Și poate ai mai auzit-o de multe ori, dar eu vreau să ies. Să plec. Să fug mâncând pământul. Să nu las în urma mea nimic din ce pot ei atinge. Vreau să fi cu mine. Să mergi cu mine drumul ăsta un pic cam prăfuit. Dar e prăfuit cu stelele ce le-ai pus în mintea mea. Vreau să vii cu mine. Pentru că noi nu suntem ca ei. Niciodată nu vom fi. Și-ai să vezi că s-a meritat. Căci ești singurul care mă poate face mai bogată. Cu vise… cu iubire… cu flori… cu mai mult decât îți cer și mai mult decât pot concepe.