o scrisoare trecută, pentru un viitor bărbat


Confuzia e un lucru ce ni se întâmplă destul de des. Pe stradă, în tren, sau poate chiar în banca de la școala ne trezim buimăciți și parcă un pic speriați de realitatea din jurul nostru. E acel moment, când te uiți în jurul tău și pentru o milisecundă uiți cine ești. Dar ce se petrece atunci când confuzia ta se transformă într-o rutină zilnică? Atunci când trăiești fără să știi cine ești. Atunci când mergi dimineața la baie și oglinda țipă la tine pentru că tu nu mai ești ”tu”. Nu mai ști ce trebuie să faci, sau pur și simplu nu mai înțelegi. Nu mai înțelegi de unde trebuie să pornești sau chiar încotro trebuie să mergi.

Dar întrebarea e simplă. Cât timp voi mai petrece aici? Cât timp voi mai privi pereții din camera mea, gata să îmi vorbească și să îmi spună povești de adormit copii? Căci îți promit că nu știu ce se întâmplă cu mine. Nu mai știu să îmi definesc sentimentele, nu mai știu cum să mănânc. Pur si simplu confuzia mea se transformă in amnezie. Uit cum să iubesc. Nu mai pot să îmi dau seama ce e adevăr și ce e minciună. Căci îți promit, parcă minciunile tale sunt cel mai dulce adevăr. Unde mă duc? Ce fac mai departe? Sunt abia la jumătate, dar parcă privirea mea e în ceață și iarna nu se mai termină. Clocotesc în aburul acesta infinit ce îmi cuprinde ochii în diamante. Ia-mă de aici. Spune-mi tu ce trebuie să fac. Spune-mi dacă trebuie să te iubesc. Spune-mi dacă am voie, pentru ca eu, eu nu mai pot. Eu nu mai rezist. Nu mai știu să definesc nimic din ce este în mine. Poate ar trebui să te urăsc, sau să te ignor. Dar e absurd. Și acum absurdul mi se pare dulce-amărui. Te rog, dragul meu, ia-mă de mână. Dovedește-mi că nu aberez. Că imaginile din mintea mea sunt fanteziile mele, dar tu ești de acord cu ele. Poartă-mă dincolo de imaginația mea, dincolo de filmele mele. Știu, știu. Nu suntem în Hollywood. Nu vreau acolo. Vreau în brațele tale. Acolo unde nu mă simt confuză. Acolo unde nu sunt buimacă. În acel loc în care tu mă iubești și eu revin la mine. La ființa mea. M-am săturat să alerg. Alerg în cerc. Și de aceea sunt așa. De aceea am stările astea care nu mă lasă să pun pleoapă pe pleoapă. Geană peste geană. Nu e frumos să fii fugar. Nu mai vreau să fug. Refuz. M-am plicitisit să neg. Să reneg. Vreau doar să știu ce se întamplă cu mine, ce simt cu exactitate. Vreau să-mi dai cel mai precis diagnostic al tău. Ar fi greșit să îți spun că mi-ar plăcea să fii doctorul inimii mele. Ar fi prea mult. Ar fi absurd. Dar asta e partea dulce din ”dulce-amărui”. Partea amară oricum o simt. În fiecare minut, în fiecare secundă. E acolo și nu pleacă. Și de aceea îmi e frică să mă săruți. Căci știu că vei gusta din amarul meu. Sau al tău. Din confuzia mea, din motivul pentru care nu dorm nopțile.

Iartă-mă. Știu că greșesc. Știu că nu ar trebui. Știu că aberez. Știu că nu am învățat încă cum stă treaba cu ”a nu îți mai pasa”. Iartă-mă, dragule … dar am ales sa te iubesc până la capăt. Și așa am să fac. Te voi iubi până la sfârșit, până când amândoi vom obosi și vom adormi împreună în patul nostru. Doar al nostru.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s