Tărâm

Merită să aruncați un ochi aici. Ceva mai bun(părerea mea) decât scrisoarea faimoasă a lui Chirilă. Nu spun că nu e bună și aia, dar cred că merită ca fiecare dintre noi să arunce o privire prin ochi de om ”mic”.

Tărâm.

Anunțuri

o scrisoare trecută, pentru un viitor bărbat

Confuzia e un lucru ce ni se întâmplă destul de des. Pe stradă, în tren, sau poate chiar în banca de la școala ne trezim buimăciți și parcă un pic speriați de realitatea din jurul nostru. E acel moment, când te uiți în jurul tău și pentru o milisecundă uiți cine ești. Dar ce se petrece atunci când confuzia ta se transformă într-o rutină zilnică? Atunci când trăiești fără să știi cine ești. Atunci când mergi dimineața la baie și oglinda țipă la tine pentru că tu nu mai ești ”tu”. Nu mai ști ce trebuie să faci, sau pur și simplu nu mai înțelegi. Nu mai înțelegi de unde trebuie să pornești sau chiar încotro trebuie să mergi.

Dar întrebarea e simplă. Cât timp voi mai petrece aici? Cât timp voi mai privi pereții din camera mea, gata să îmi vorbească și să îmi spună povești de adormit copii? Căci îți promit că nu știu ce se întâmplă cu mine. Nu mai știu să îmi definesc sentimentele, nu mai știu cum să mănânc. Pur si simplu confuzia mea se transformă in amnezie. Uit cum să iubesc. Nu mai pot să îmi dau seama ce e adevăr și ce e minciună. Căci îți promit, parcă minciunile tale sunt cel mai dulce adevăr. Unde mă duc? Ce fac mai departe? Sunt abia la jumătate, dar parcă privirea mea e în ceață și iarna nu se mai termină. Clocotesc în aburul acesta infinit ce îmi cuprinde ochii în diamante. Ia-mă de aici. Spune-mi tu ce trebuie să fac. Spune-mi dacă trebuie să te iubesc. Spune-mi dacă am voie, pentru ca eu, eu nu mai pot. Eu nu mai rezist. Nu mai știu să definesc nimic din ce este în mine. Poate ar trebui să te urăsc, sau să te ignor. Dar e absurd. Și acum absurdul mi se pare dulce-amărui. Te rog, dragul meu, ia-mă de mână. Dovedește-mi că nu aberez. Că imaginile din mintea mea sunt fanteziile mele, dar tu ești de acord cu ele. Poartă-mă dincolo de imaginația mea, dincolo de filmele mele. Știu, știu. Nu suntem în Hollywood. Nu vreau acolo. Vreau în brațele tale. Acolo unde nu mă simt confuză. Acolo unde nu sunt buimacă. În acel loc în care tu mă iubești și eu revin la mine. La ființa mea. M-am săturat să alerg. Alerg în cerc. Și de aceea sunt așa. De aceea am stările astea care nu mă lasă să pun pleoapă pe pleoapă. Geană peste geană. Nu e frumos să fii fugar. Nu mai vreau să fug. Refuz. M-am plicitisit să neg. Să reneg. Vreau doar să știu ce se întamplă cu mine, ce simt cu exactitate. Vreau să-mi dai cel mai precis diagnostic al tău. Ar fi greșit să îți spun că mi-ar plăcea să fii doctorul inimii mele. Ar fi prea mult. Ar fi absurd. Dar asta e partea dulce din ”dulce-amărui”. Partea amară oricum o simt. În fiecare minut, în fiecare secundă. E acolo și nu pleacă. Și de aceea îmi e frică să mă săruți. Căci știu că vei gusta din amarul meu. Sau al tău. Din confuzia mea, din motivul pentru care nu dorm nopțile.

Iartă-mă. Știu că greșesc. Știu că nu ar trebui. Știu că aberez. Știu că nu am învățat încă cum stă treaba cu ”a nu îți mai pasa”. Iartă-mă, dragule … dar am ales sa te iubesc până la capăt. Și așa am să fac. Te voi iubi până la sfârșit, până când amândoi vom obosi și vom adormi împreună în patul nostru. Doar al nostru.

I, II, III, IV lucruri despre tine. pe care nici tu nu le știai

De multe ori mă uit în ochii tăi și mă regăsesc pe mine. Mă citesc pe mine, în ochii tăi pentru că de prea multe ori mă citesc mai frumos. Îmi regăsesc bucăți din inima mea acolo, căci de prea multe ori le potrivești mai bine ca mine. Îmi văd ochii mei în ai tăi și atunci realizez că timpul trece. Că nimeni nu îl oprește și că de prea multe ori irosesc secundele ce mi-au fost dăruite. De multe ori aș vrea să mă prinzi din căderea mea liberă și să-mi spui să mă uit în ochii tăi. Căci de prea multe ori am găsit adevărul despre mine în ei.

Cum ar fi să mă lași să-mi construiesc o potecă în mintea ta? Să văd cu ochii mei gândurile tale. Să tresare, unul câte unul, la atingerea degetului meu. Să ajung în sentimentele tale. Cum ar fi să ma pierd în ele ca o ființă prinsă în capcana văduvei negre? Cum ar fi dacă aș putea să îmi scrijelesc numele meu în peretele minții tale? Ce ar fi dacă aș da pentru o secunda inima la o parte, ca să îți privesc rațiunea. Te-aș lua în brațe de acolo, din interiorul ființei tale ca să vezi ce simt.

Aș vrea să sărut cerul, ca să îmi cunoască bucuria și tristețea. Aș vrea să te arunci în mare cu mine. Ca să îmi promiți promisiuni pe care nu le vei respecta. Să mergi drept înainte, cu capul în față, fără să te gândești la consecințele zilei de mâine. Să crezi în tine și în mine, dar nu în noi. Să te împaci cu seara. Nu ne place ziua. Nimănui nu îi place. Căci ziua totul pare mai bun, mai senin, mai optimist. Seara e momentul adevărului. Momentul în care ziua își dă pe față arama și te învăluie cu realitatea. O realitate poate diferită de ceea ce aveai tu în cap cu câteva ore înainte. Asta e treaba ei, munca nopții. Să te facă să gândești și să iei decizii. Dar unii spun că e un clișeu. Și nu mai îndrăznesc să îl neg. Căci tuturora ne place să ne complacem în el. Noaptea e cel mai frumos clișeu.

Nu am crezut niciodată că voi ajunge aici. Nu am crezut niciodată că inima mea va pulsa vreodată altceva decât sânge. Nu am crezut niciodată că dragostea se va revela în atâtea moduri. Niciodată nu am crezut că există momente în viața mea și a ta, când vom vedea totul mai clar ca niciodată. Dar iată că sunt aici. În ochii tăi. Și nu mă scoate nimeni din ei. Pentru că acolo, pe retina ta, e singurul loc în care mă regăsesc.

beautifull