Persoane îmbibate în oglinzi cu nisip


New York, Londra, Milano, Amsterdam, Edinburgh, Toronto… chiar nu contează unde ești. Chiar nu mai contează colțul din lumea asta în care ești. Acum ceva vreme a însemnat pentru mine prea mult. Atât de mult încât am pierdut anii plângând după ceva fără rost. Zile și nopți petrecute alături de sute de șervețele și batiste, îmbibate cu lacrimile sărate și nevinovate ale unei fete ce nu știa cum să definească iubirea.

Spirala timpului se învârte, iar clepsidra sa toarce încontinuu. Nimeni nu le poate opri. Sunt instrumentele ce nu se vor opri prea curând. Dar la un moment dat o vor face… exact la momentul potrivit; nici prea devreme, nici prea târziu. Atunci, în acel minut, în acele secunde, distanța va fi relativă, iar toți acei ani trecuți peste chipurile noastre își vor spune cuvântul. Vor striga cu plămânii lor inexistenți relativitatea adevărului, a spațiului ce ne închide într-o cutie, a timpului care se va nega pe el însuși. Sincer, ai putea fi într-o altă dimensiune. Sau poate o altă galaxie. Dar niciodată, (am spus niciodată!) nu vei fi prea departe sau prea aproape. Apropierea se face nu în timp, ci în cunoaștere. Să cunoști sufletul unui om răvășit de problemele tinereții și zâmbetele bătrâneții; asta este apropierea. Și departarea? Ce e depăratarea? O nebuloasă absență a apropierii. Ea nu va exista niciodată. Mă simt departe de tine pentru că tu nu ești aproape, pentru că tu nu mai ești persoana pe care am cunoscut-o cândva. Să nu crezi că am uitat. Ești cufundat bine în cutia de cristal a singurătății mele. Încuiat pe veci, până când clepsidra se va sparge și spirala își va opri ale sale rotații.

Și când ragetul sufletului meu intervine, totul primește boala oaselor de sticlă. Să nu îndrăznească omul, soarele, luna, viața să îmi atingă visele sau speranțele… sau iubirea mea pentru tine, ascunsă bine de tot în acea cutie. Te cunosc, dar nu prea. Defapt nu te mai cunosc deloc. Căci nu am mai vrut sau nici măcar nu mai știu cum. Nu știu dacă încă meriți parte din mine…parte din pielea mea cu miros de mine și oasele mele cu miros de El.

Toate acestea sau efemerul gând că nu sunt suficient. După aceea completezi tu: suficient de bună, de frumoasă, de deșteaptă, de specială, de proastă, de inocentă, de slabă, de ispititoare, de imaginară. Vaga impresie că nu voi fi definiția cuvântului suficient mă distruge, mă macină ca noaptea care zdrobește lumina subțire a soarelui la asfințit. Când acest gând pătrunde, totul, dar absolut totul devine absurd – și depărtarea și apropierea și dragostea și fiorii de gheață. Totul.

Nu vreau să știu dacă încă meriți să îți acord bucăți din mine.

Sarajevo, Bartislava, Berlin, Timișoara… aduceți-mi-l înapoi la mine. 533693_439592939409709_1349883170_n_large

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s