Stinge focul inimii mele.


  E liniște. E frig. E vid. Inima mea se plimbă pe cărarile sufletului meu. E singură și poartă un șal alb. Are părul roșcat și ochi de azur. S-a născut din zările ce nu le pot vedea oamenii și unii mai spun că mamă îi este marea. Dar eu nu îi cred. Eu știu, ca poate înainte, aceste lucruri erau adevărate… Dar știu că ea s-a născut din nou, și acum Dumnezeu îi e Tată.

            Mă întreb de ce tace? Nu scoate nicio vorbă, niciun cuvânt nu i se prelinge de pe buzele ei albe. Dar, ah, ce tânjesc după cuvintele ei! Și nu vrea nicicum să vorbească. Soarele a încercat să o convingă, îi tot trimitea raze pe fereastra ochilor mei de carne… și nimic. Doar un Om a reușit să o facă să schițeze un zâmbet. Nu îi cunosc numele, dar știu ca i-a încredințat o mătură. “O mătură?!” Da, o matură. O târa după ea cu grijă, fară să își murdăreasca șalul imaculat. Lăsa o dâră de lumină în urma ei și asta mai colora spațiul gol.

            A intrat în casa ei. Vai, ce mizerie! Hârtii răsfirate în fiecare cameră, sute de găleți cu apă murdară, mucegai pe pereți și dulapuri prăfuite. Nu știa de unde să înceapă. Îi citeai confuzia pe față, deși ea tăcea. Cu o supunere citită printre firele-i roșii de păr, începe să curețe cu mătura tot gunoiul din hol, apoi din sufragerie, mai apoi în dormitor, și într-un final în bucatărie. Se întoarce înapoi la acel Om. El îi dă o cârpă udă, galbenă… Cu acea pânză avea să ștearga tot praful și toate florile de mucegai…

            Transpirația era abundentă. Rafale de picături i se prelingeau pe fața ei marmoree. Continua să ștearga până când a dispărut tot praful, toata uzura aceea nesăbuită. La ușă se aude un ciocănit lin, ca o adiere. Deschide ușa, cu greu, căci o durere o cuprinde. Șiroaiele de lacrimi fața i-o cuprind, dar deschide, și mirarea-i mare căci Omul a sosit. O cuprinde în brațe și o liniștește. Îi șoptește să vină și îndată cu ea pornește. Aleargă până sus la etaj, până în dormitor și privește… Ce curățenie, ce frumos! Dar iată… mai e o pată. Ea plânge, în tăcerea-i cruntă și la picioarele Omului se prabușeste. Curge sânge din ele și e crunt și dur ce vede. Atunci, Fiul Omului începe cu mâinile sale pereții să frece. Și din ele curge sânge, la fel ca din picioare, dar e sânge de aur și inima mea se reclădește. Totul devine imaculat. Ca prin minune mirosul îmbâcsit piere, iată și camerele-s goale. E alb, e pur, e nou totul. Gata, se termină jocul. Nu mai e pată fară să fie ștearsă.

            Și gura deodată i se deschide. Uite cum vin cuvintele vieții. Cuvintele veșniciei sunt în mâna ei și iubire ea scuipă oriunde te uiți. Nu mai e gol, nu mai e liniște, nu mai e vid. E pace, și simfoniile victoriei. E gălăgia bucuriei, a salvării, a trasformării. E inima mea atunci când tăcerea biruește. S-a mutat cu acel Om în casă, și sincer, e atât de bucuroasă căci ea nu va mai tăcea vreodată.

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Stinge focul inimii mele.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s