Primele „fumuri de cuvinte”…

http://fumuridecuvinte.wordpress.com/2013/02/25/primele-fumuri-cu-si-despre-noi/

Iată primele fumuri de cuvinte sunt aici. De-abia așteptăm să vedem ce va fi în continuare, ce inimi vom atinge, cât de departe vom ajunge. 

Sper din toata inima să ne citiți cu plăcere și ochii voștrii să tresară de fiecare data când vedeți stihurile și poveștile inimilor noastre!

Anunțuri

Stinge focul inimii mele.

  E liniște. E frig. E vid. Inima mea se plimbă pe cărarile sufletului meu. E singură și poartă un șal alb. Are părul roșcat și ochi de azur. S-a născut din zările ce nu le pot vedea oamenii și unii mai spun că mamă îi este marea. Dar eu nu îi cred. Eu știu, ca poate înainte, aceste lucruri erau adevărate… Dar știu că ea s-a născut din nou, și acum Dumnezeu îi e Tată.

            Mă întreb de ce tace? Nu scoate nicio vorbă, niciun cuvânt nu i se prelinge de pe buzele ei albe. Dar, ah, ce tânjesc după cuvintele ei! Și nu vrea nicicum să vorbească. Soarele a încercat să o convingă, îi tot trimitea raze pe fereastra ochilor mei de carne… și nimic. Doar un Om a reușit să o facă să schițeze un zâmbet. Nu îi cunosc numele, dar știu ca i-a încredințat o mătură. “O mătură?!” Da, o matură. O târa după ea cu grijă, fară să își murdăreasca șalul imaculat. Lăsa o dâră de lumină în urma ei și asta mai colora spațiul gol.

            A intrat în casa ei. Vai, ce mizerie! Hârtii răsfirate în fiecare cameră, sute de găleți cu apă murdară, mucegai pe pereți și dulapuri prăfuite. Nu știa de unde să înceapă. Îi citeai confuzia pe față, deși ea tăcea. Cu o supunere citită printre firele-i roșii de păr, începe să curețe cu mătura tot gunoiul din hol, apoi din sufragerie, mai apoi în dormitor, și într-un final în bucatărie. Se întoarce înapoi la acel Om. El îi dă o cârpă udă, galbenă… Cu acea pânză avea să ștearga tot praful și toate florile de mucegai…

            Transpirația era abundentă. Rafale de picături i se prelingeau pe fața ei marmoree. Continua să ștearga până când a dispărut tot praful, toata uzura aceea nesăbuită. La ușă se aude un ciocănit lin, ca o adiere. Deschide ușa, cu greu, căci o durere o cuprinde. Șiroaiele de lacrimi fața i-o cuprind, dar deschide, și mirarea-i mare căci Omul a sosit. O cuprinde în brațe și o liniștește. Îi șoptește să vină și îndată cu ea pornește. Aleargă până sus la etaj, până în dormitor și privește… Ce curățenie, ce frumos! Dar iată… mai e o pată. Ea plânge, în tăcerea-i cruntă și la picioarele Omului se prabușeste. Curge sânge din ele și e crunt și dur ce vede. Atunci, Fiul Omului începe cu mâinile sale pereții să frece. Și din ele curge sânge, la fel ca din picioare, dar e sânge de aur și inima mea se reclădește. Totul devine imaculat. Ca prin minune mirosul îmbâcsit piere, iată și camerele-s goale. E alb, e pur, e nou totul. Gata, se termină jocul. Nu mai e pată fară să fie ștearsă.

            Și gura deodată i se deschide. Uite cum vin cuvintele vieții. Cuvintele veșniciei sunt în mâna ei și iubire ea scuipă oriunde te uiți. Nu mai e gol, nu mai e liniște, nu mai e vid. E pace, și simfoniile victoriei. E gălăgia bucuriei, a salvării, a trasformării. E inima mea atunci când tăcerea biruește. S-a mutat cu acel Om în casă, și sincer, e atât de bucuroasă căci ea nu va mai tăcea vreodată.

Prietenii. Sau despre cum am invatat sa strig astfel incat nimeni sa nu auda.

Am un prieten, doi, trei, patru,…, un milion de prieteni! Si as vrea in acest post sa le multumesc pentru fiecare data cand au trecut pe langa mine pe strada si nu m-au salutat. 

Sau mai bine lasa…

Consider ca dincolo de lumea lui Zuckerberg, inca mai exista viata sociala, prietenii, sentimente. De aceea am fost provocata sa scriu despre perspectiva mea a ceea ce inseamna prietenii, daca putem sa spunem asa. Sincer, nu am acceptat cu cel mai mare si raspicat „da”, dar a fost un „da”. Undeva in mintea mea se aseaza cateva conceptii bine stabilite despre relatiile de prietenie intre oameni si aici, ca sa fiu mai concreta, ma refer la prieteniile fata-fata, respectiv baiat-baiat. Aceste prietenii apar inca de cand suntem mici si unele se pastreaza, altele nu. Dar de-a lungul timpului am invatat ca drumul e lung, anevoios si tot odata plin de bucurie.

Am 16 ani. La cei 16 ani am invatat partial ce e un prieten adevarat. Imi doresc sa fiu unul pentru cei din jurul meu, chiar daca nu imi prea iese uneori. Sa fii un prieten adevarat implica sacrificiu sufletesc, inseamna dedicare, timp pus deoparte, responsabilitate, dragoste, apreciere si acceptare. Dar mai presus de toate, inseamna incredere. Si uite-ma aici, vorbind despre incredere… Imi e greu sa vorbesc acum despre asta. Dar trebuie. Trebuie pentru ca e cea mai importanta parte a unei relatii de prietenie. Pur si simplu roata nu se va invarti niciodata fara incredere. Increderea e cea mai sensibila parte, caci ea poate fi eradicata atat de usor. Uneori, chiar si o simpla decizie te poate face sa uiti dintr-o data 3 ani de zile. Uneori, increderea se comporta ca o guma de sters: devine din ce in ce mai mica dupa fiecare greseala. Alteori, increderea se pierde odata cu trecerea timpului, iar exemplele mai pot continua. Dar ceea ce vreau eu sa spun e ca in viata poti sa primesti si sa dai incredere, dar poti sa o pierzi. Poate sa se duca ca o ceata trecatoare intr-o dimineata, poate sa reapara pe neasteptat ca razele soarelui in timpul unei ploi. Amintirile mereu iti vor juca feste. Amintirile mereu te vor face sa crezi ceva, sa simti ceva, sa speri in ceva mai bun, sa speri ca totul se va repara, ca totul va fi ca inainte. Dar toate amintirile se vor duce, undeva in neantul mintii tale si atunci vei realiza… vei realiza ca timpul nu poate fi dat inapoi, ca increderea cere acest timp pentru a fi refacuta, dar el nu mai e acolo. Nimeni nu spune ca nu merita sa incerci… merita. Trebuie sa incerci. Trebuie sa ierti. Trebuie sa iubesti.

Trebuie sa accepti. Uneori e dificil sa iti accepti prietenii asa cum sunt ei, cu bune, cu rele, cu opinii personale. Exista clipe cand am impresia ca mai bine ma inchid in camera sau in clasa decat sa ies si sa dau ochii cu ei, cu prietenii mei. Dar o fac, pentru ca eu iubesc. O mai fac, pentru ca si ei la randul lor ma accepta. O fac pentru ca suntem imperfecti, pentru ca nu putem sa traim asa, fara a fi in acea „acceptare”. Alteori, trebuie sa le accepti si deciziile, nu numai personalitatea sau temperamentul. Deciziile acelea care chiar daca nu te implica pe tine, implica persoana lor. Si stiti ce e dur? Atunci cand acea decizie ii face sa se schimbe. Sa devina altcineva, cineva pe care tu nu il cunosti. Dar daca nu iti deschizi inima si mintea sa cunosti din nou si din nou, de unde vei sti daca e bine sau e rau? De unde vei cunoaste adevarul, daca prietenul/prietena ta e inca acolo, sub toate straturile formate din consecintele deciziilor lor? Si culmea, mai sunt acele decizii care te implica pe tine. Acelea care iti provoaca o bucurie, un sentiment de iubire, ca o sticluta de cel mai fin parfum asezata in casa inimii tale. Acelea care te distrug, care sunt ca o sabie invartita in mijlocul sufletului tau, care sunt ca o durere acuta a mintii si oasele care ti se topesc in corp. Au fost. Sunt. Exista. Vor mai fi. Si nimeni nu va veni la 3 noaptea sa iti bata la usa si sa te anunte cu un zambet senil pe fata „Maine la ora 2 X-ulescu va decide ca…”. Va veni subit, neasteptat, atunci cand iti e lumea mai draga sau atunci cand esti cel mai distrus. Si te vei trezi stand cu picioarele agatate de streasina lumii tale cu o umbrela inchisa in timp ce afara e soare si ninge.

Si mai sunt anii care vor curge peste viata ta. Anii care iti vor lasa riduri adanci daca nu folosesti Nivea cu coenzima Q10. Anii care iti vor tria relatiile. Vor veni momentele cand vei realiza ca nu mai esti un tinerel, ca o albina din floare-n floare si te vei aseza pe scaunul de pe terasa la o tabla cu acel prieten. Unul singur. Acele momente in care te va suna colega de facultate, desi tu ai terminat facultatea acum 30 de ani, sa iesiti la o prajitura. Acele concedii (desi tu esti intr-un continuu concediu la pensie) petrecute la munte cu prietena ta cea mai buna de la 17 ani, in aceeasi cabana, facand aceleasi lucruri si mici vizite la reflexo-terapie. Dar cui ii va pasa? Voua.

In concluzie, vreau sa dedic totusi acest articol cuiva. Vreau sa il dedic acelora care viata le-a dat lectia prieteniei. Celor care pot sa se laude cu prietenii de zeci si zeci de ani… Acelora care le e dor de prietenii care i-au pierdut din greseala. Acelora care au invatat sa isi iubeasca prietenii cu toata fiinta lor. Celor ce au luat consecintele deciziilor lor in piept. Acelora care sunt disponibil 24/24 pentru prietenii lor. Acelora care nu le este frica sa calatoreasca mii de kilometri doar ca sa isi poata lua in brate fratele de suflet de la 10 ani. Pentru voi, si pentru ca ati castigat respectul unei pustoaice…