Ziua I


-Asa ceva e o minciuna totala! exclama Melissa infuriata. Cum este posibil un asemenea lucru?! Ce am facut sa fim pedepsiti in halul acesta?! si izbucni intr-un hohot de plans.

Bineinteles ca am ramas cu totii uimiti in ziua aceea, de acea veste cutremuratoare ce dadea fiori fiecarei persoane din incapare. Eu care eram socata imi era greu sa scot un cuvant. Chiar eu, cea mai puternica dintre femei(cel putin asa ma credeam), mie mi se intampla nenorocirea?! Mie?! Biata Melissa, prietena mea, parea mai sfaramata decat mine! Rapostul meu sot…Inca nu intelegeam de ce? De ce chiar dragostea vietii mele? Iubirea mea, sfasiata de o boala? Cel mai greu mi-a fost sa plang, pentru ca atunci cand o faceam inima mea se scurgea printre organele mele intrene pana in strafundul corpului meu. Durea atat de tare! Un infern…”Infern” nu e cuvantul potrivit…e iadul! Iadul va spun eu!

Cand am auzit acestea eram impreuna cu familia astepand un semn de viata(viata pe care nu avea sa ne-o mai arate) de la Maxim, sotul meu, pentru ca disparuse de mai bine de 24 h. Nimeni nu stia de ce. Cu cateva saptamani inainte de tragedie mi-a spus ca nu se simte asa de bine si ca probabil a „furat” o raceala urata, dar nu a fost asa. Pneumonia l-a ucis. O biata pneumonie netratata. Si asa, sotul meu, a plecat pe jos in cele mai cumplite chinuri, la spital. A fost gasit mort dupa cateva ore, dar isi pierduse buletinul asa ca a fost greu de indentificat. Nici macar nu am apucat sa imi iau la revedere sau sa ii soptesc un simplu „Te iubesc!”. Acum dupa 25 de ani e prea tarziu. Acea rana inca nu s-a cicatrizat complet. Nu s-a vindecat in de-ajuns.

Si deci asta sunt eu: Chane Evelyne Bordeoux, vaduva de peste 25 de ani, cu o varsta de 61 de ani, batrana, sfioasa, fara prea multe lipsuri si cu o avere frumusica in cont. Daca va intrebati in ce an traiesc, ei bine am reusit sa vad 2025. Numele meu e neschimbat…il am de cand eram un mic fetus in pantecele mamei mele. Locuiesc in Cannes. Vechiul si minunatul Cannes. Mi-e dor de el…de Maxim. De cand s-a dus e trist si gol totul in jurul meu. Nu ma desfata nimic. Sun inca singura si nici nu am de gand sa mai fac ceva in privinta asta, dar sunt fericita alaturi de comoara mea Alesia…pf! 20 de ani de viata? Mi-as mai fi dorit eu sa am anii ei, sa ma indragostesc din nou de Maxim. Sa „zburd” din nou pe uriasi si sa privesc apusul. Dar mi-e teama ca e imposibil. E dur si crud, dar nu e vointa mea! E „eul” meu impotriva Fortelor care guverneaza Pamantul. Nu am cum sa castig pentru ca inauntrul meu rad cand ma gandesc la asemenea ciudatenii. Cred ca duhul meu poate sa rada in ciuda durerilor mele. Desi nenorocirea e aproape in fiecare zi asupra mea e ceva neobisnuit. Am puterea de a zambi inainte de a plange chiar daca am un baston incovaiat si nu am decat un gol in inima ce trebuie reumplut cu ceva.

E greu sa ma gandesc la ziua de maine. Nu stiu ce o sa se intample, in ce stare am sa fiu sau daca pur si simplu am sa plang in singuratatea mea. Ma intreb daca maine am sa intarzii din nou la intalnirile de ceai ale Melissei. Cui ii pasa? Oricum ea ma iarta chiar daca nu as mai veni deloc, dar asta nu e o scuza pentru a intarzia. – Si totusi ce rutina. Viata asta e prea monotona pentru mine. Sper prea mult eu, oare, pentru o batranica de 61 de ani(gandindu-ma bine, nu e o varsta asa de inaintata…mai am aproximativ 10 ani pana la adevarata batranete, dar circumstantele fac sa ma cred foarte batrana)  Si ce daca am 61 de ani?(ma mint singura) Cui ii pasa ca m-am nascut in anii ’80 si ca sunt vaduva. Eu as mai vrea sa traiesc odata inainte sa vad vazduhul, inainte de acea zi finala. Poate ar trebui sa las lucrurile asa cum sunt. Ce rost ar mai avea? Viata mea e morbida si asa(si la propriu si la figurat)! Medicina, tratamente si doctori peste doctori doar pentru o biata depresie ce imi distruge mintea. Acum cand scriu…of! momentul asta de luciditate e destul de greu de suportat. Sa vezi in proprile-ti cuvinte greselile vietii.Dar oricum, nimic nu schimba faptul ca poate, dupa venirea acelei vremi, a plecarii mele la Tata, va culege cineva hartiile acestea galbene si patate…sau sa fie albe ca acrima? Doar tusul creionului si un simplu, amar de vreme nu va trece!

Si uite cum am asteptat noaptea sa vina. Ma intreb, ce voi visa? Ceva frumos, amintiri din trecut sau poate un doctor batran(mai batran ca mine)? Imi voi asterne din nou camasa sura si groasa, voi pune zavorul(stiu ca Alesia intra pe geam) si voi trage perdeaua sa privesc stelele…ca in fiecare seara. O rugaciune care nu e suficienta si…

Anunțuri

Un gând despre &8222;Ziua I&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s