Noaptea I

…m-am trezit. Sunt in patul meu cel vechi…patul meu matrimoial, cu asternuturile cele albastre cu o pata de culoare rosie. Si perina mea favorita…vechea mea perina pe care Maxim o imbratisa atunci cand plecam la munca dimineata tarziu. Ce caut aici!? Nici nu mai am lucrurile astea de foarte lunga vreme. Foindu-ma, ma intorc si langa mine apare fantoma lui…Speriata tresar si se trezeste si el. Ma uit la Maxim in gol si nu spune nimic. Dupa ceva vreme imi rosteste ”Ai avut un cosmar, culca-te la loc…” Raman in sezut si ma uit in jurul meu. Nu e o harababura de vis ca deobicei! Incerc sa ii ating „fantoma” cu degetul meu aratator. Era carne si oase! Atunci am spus cu voce tare : „Dar e imposibil, el a murit!” S-a trezit din nou.

-Cine a murit, draga mea? mi-a raspuns adormit si umit. Nu am stiut ce sa ii raspund. Eram absolut confuza. Nu stiam ce se intampla. Nu am stiut daca cei 61 de ani au fost reali sau a fost doar un vis sau ca ceea ce simt acum e adevaratul vis! Pentru ca trebuia sa ii raspund, in nedumeriarea mea i-am spus ca el. S-a uitat cu o privire adanca la mine si l-am intrebat ce varsta are.

-Cum adica e varsta am?! Chane ar trebui sa stii ce varsta am….34 de ani draga mea! Cred ca a fost un vis fosrte groaznic daca ma intreb cati ani am.

-Da, am raspuns, am avut un vis urat…un cosmar. Se facea ca tu ai murit de pneumonie si ca eu aveam 61 de ani si ca am dus o viata nefericita dupa moartea ta…singura si parasita…si…si Alesia avea 20 de ani…si …si …ah da! Aveam baston si vroiam alta viata si eram atat de suparataaaaa….si aveam depresie parca…si…siiii…

-Gata, gata, linisteste-te! A fost doar un cosmar. Si m-a luat in brate, m-a imbratisat si ne-am culcat inapoi, dar nu puteam sa adorm. Imi amintesc ca era ora 4 dimineata. Nelinistea ma bantuia mai tare decat gandul ca as fi putut sa adorm alaturi de vreun spirit malefic sau ceva de genul. Pentru un moment am avut senzatia de siguranta stiind ca el e in viata, dar brusc mi-am revenit. Nu putea fi adevarat si imi repetam incontinuu acest lucru in mintea mea blocata pe moment.

M-am ridicat din pat si ma plimbam prin casa. Intai am mers in camera Alesiei. Eram fascinata. Arata exact ca atunci cand avea 5 anisori. Insemna ca daca ea avea 5 ani si Maxim 34…eu eram cu 30 de ani mai tanara. Am fugit in fata oglinzii mele argintii din camera de langa, luminata slab de felinarul din fata casei. Era camera mea favorita. Era rustica cu o biblioteca imensa cu sute si sute de volume imbracate in piele si aurite pe margine. Acolo era biroul lui Max. Un birou din lemn negru foarte vechi, pe care, dupa moartea lui l-am vandut unui vaznator ambulant de antichitati pe un pret foarte bun. M-am privit in acea oglinda fermecata, si mi-am vazut din nou fata fara riduri, si am simtit cum fiorii ma inveleau intr-o plapuma groasa de tacare adanca. Negam faptul ca asa am aratat candva. Dupa niste minute incordate am plecat din nou in dormitor. Ma uitam la sotul meu cum dormea „Trebuie sa fie un vis foarte ciudat!” imi tot spuneam, dar ratiunea mea era mai treaza ca niciodata! Daca se uita cineva in ochii mei putea vedea foarte limpede tulburarea si nelinistea. M-am asezat pe scaunul brun de langa masa si uitandu-ma pierduta zaresc un caiet foarte cunoscut, un caiet albastru cu o panglica de matase aurie.

Desfac cu grija si incep sa rasfoiesc paginile. La jumatatea caietului raman de piatra cu fata inmarmurita de spaima si scap caietul cu un zgomot puternic. Spre fericirea mea ei dormeu prea dulce pentru a fi treziti de un caiet. Ochii mei „imaginari” citeau ceea cea am scris innainte de culcare. Am sau avusem candva 61 de an! Sotul meu murise si nu murise! Ingrozita am inceput sa scriu spre speranta ca daca va voi mai terzi vreodata, voi gasi ce am scris. 10 minute mi-a luat sa scriu 4 cuvinte fara prea mult inteles. „61 ani, Max e mort? Chane” Nu stiam foarte bine ce inseamna. Probabil ca era singurele lucruri care erau atunci in mintea mea. Am fugit apoi in sufrageria mea rosie ca un trandafir, cu perdelele galbene si canapeaua murdara de „nachos”.

Parca cineva mi-ar fi injectat un sedativ…Sedativ?! Am adormit si din nou…

Anunțuri

Ziua I

-Asa ceva e o minciuna totala! exclama Melissa infuriata. Cum este posibil un asemenea lucru?! Ce am facut sa fim pedepsiti in halul acesta?! si izbucni intr-un hohot de plans.

Bineinteles ca am ramas cu totii uimiti in ziua aceea, de acea veste cutremuratoare ce dadea fiori fiecarei persoane din incapare. Eu care eram socata imi era greu sa scot un cuvant. Chiar eu, cea mai puternica dintre femei(cel putin asa ma credeam), mie mi se intampla nenorocirea?! Mie?! Biata Melissa, prietena mea, parea mai sfaramata decat mine! Rapostul meu sot…Inca nu intelegeam de ce? De ce chiar dragostea vietii mele? Iubirea mea, sfasiata de o boala? Cel mai greu mi-a fost sa plang, pentru ca atunci cand o faceam inima mea se scurgea printre organele mele intrene pana in strafundul corpului meu. Durea atat de tare! Un infern…”Infern” nu e cuvantul potrivit…e iadul! Iadul va spun eu!

Cand am auzit acestea eram impreuna cu familia astepand un semn de viata(viata pe care nu avea sa ne-o mai arate) de la Maxim, sotul meu, pentru ca disparuse de mai bine de 24 h. Nimeni nu stia de ce. Cu cateva saptamani inainte de tragedie mi-a spus ca nu se simte asa de bine si ca probabil a „furat” o raceala urata, dar nu a fost asa. Pneumonia l-a ucis. O biata pneumonie netratata. Si asa, sotul meu, a plecat pe jos in cele mai cumplite chinuri, la spital. A fost gasit mort dupa cateva ore, dar isi pierduse buletinul asa ca a fost greu de indentificat. Nici macar nu am apucat sa imi iau la revedere sau sa ii soptesc un simplu „Te iubesc!”. Acum dupa 25 de ani e prea tarziu. Acea rana inca nu s-a cicatrizat complet. Nu s-a vindecat in de-ajuns.

Si deci asta sunt eu: Chane Evelyne Bordeoux, vaduva de peste 25 de ani, cu o varsta de 61 de ani, batrana, sfioasa, fara prea multe lipsuri si cu o avere frumusica in cont. Daca va intrebati in ce an traiesc, ei bine am reusit sa vad 2025. Numele meu e neschimbat…il am de cand eram un mic fetus in pantecele mamei mele. Locuiesc in Cannes. Vechiul si minunatul Cannes. Mi-e dor de el…de Maxim. De cand s-a dus e trist si gol totul in jurul meu. Nu ma desfata nimic. Sun inca singura si nici nu am de gand sa mai fac ceva in privinta asta, dar sunt fericita alaturi de comoara mea Alesia…pf! 20 de ani de viata? Mi-as mai fi dorit eu sa am anii ei, sa ma indragostesc din nou de Maxim. Sa „zburd” din nou pe uriasi si sa privesc apusul. Dar mi-e teama ca e imposibil. E dur si crud, dar nu e vointa mea! E „eul” meu impotriva Fortelor care guverneaza Pamantul. Nu am cum sa castig pentru ca inauntrul meu rad cand ma gandesc la asemenea ciudatenii. Cred ca duhul meu poate sa rada in ciuda durerilor mele. Desi nenorocirea e aproape in fiecare zi asupra mea e ceva neobisnuit. Am puterea de a zambi inainte de a plange chiar daca am un baston incovaiat si nu am decat un gol in inima ce trebuie reumplut cu ceva.

E greu sa ma gandesc la ziua de maine. Nu stiu ce o sa se intample, in ce stare am sa fiu sau daca pur si simplu am sa plang in singuratatea mea. Ma intreb daca maine am sa intarzii din nou la intalnirile de ceai ale Melissei. Cui ii pasa? Oricum ea ma iarta chiar daca nu as mai veni deloc, dar asta nu e o scuza pentru a intarzia. – Si totusi ce rutina. Viata asta e prea monotona pentru mine. Sper prea mult eu, oare, pentru o batranica de 61 de ani(gandindu-ma bine, nu e o varsta asa de inaintata…mai am aproximativ 10 ani pana la adevarata batranete, dar circumstantele fac sa ma cred foarte batrana)  Si ce daca am 61 de ani?(ma mint singura) Cui ii pasa ca m-am nascut in anii ’80 si ca sunt vaduva. Eu as mai vrea sa traiesc odata inainte sa vad vazduhul, inainte de acea zi finala. Poate ar trebui sa las lucrurile asa cum sunt. Ce rost ar mai avea? Viata mea e morbida si asa(si la propriu si la figurat)! Medicina, tratamente si doctori peste doctori doar pentru o biata depresie ce imi distruge mintea. Acum cand scriu…of! momentul asta de luciditate e destul de greu de suportat. Sa vezi in proprile-ti cuvinte greselile vietii.Dar oricum, nimic nu schimba faptul ca poate, dupa venirea acelei vremi, a plecarii mele la Tata, va culege cineva hartiile acestea galbene si patate…sau sa fie albe ca acrima? Doar tusul creionului si un simplu, amar de vreme nu va trece!

Si uite cum am asteptat noaptea sa vina. Ma intreb, ce voi visa? Ceva frumos, amintiri din trecut sau poate un doctor batran(mai batran ca mine)? Imi voi asterne din nou camasa sura si groasa, voi pune zavorul(stiu ca Alesia intra pe geam) si voi trage perdeaua sa privesc stelele…ca in fiecare seara. O rugaciune care nu e suficienta si…

Nu din nou!

Monoton, morbid si prea sec : rutina saptamanala. Nu m-am mai bucurat de faptul ca inccepe o saptamana noua de ceva luni bune. Cred ca una din cele mai neplacute momente de saptamana pentru mine e duminica seara. Ma infioara gandul ca dimineata e luni si o iau de la capat. Si nu stiu de ce!? Teoretic ar trebui sa fiu happy cu zambetul pe buze, dar nu :| Poate din cauza ca luni e una din cele mai pline zile ale mele. Sau poate ca scoala e un fel de puscarie cu bare de titan si ciocanim cu cana sa vina profesorii la ore?! Nu…nu ca as crede asta despre scoala. Sincer daca nu as merge la scoala in cel tarziu un an m’ai gasi in spitalul de la Jebel. :-j Nu pot sa nu am activitate. Oricum scoala as face-o cu mai mult drag daca as avea muzica care imi place 6 h/6h, dar cum asta e inrealizabil „This is it!” Deci sunt gresita asa ca ”Cheer up!”

Asa ca trebuie sa pasesc cu un pas inainte si nu „doi inapoi” Acea melodie…(scuze fanii Voltaj) nu vreau sa spun ca acea trupa nu canta ok sau ceva de genul, dar mesajul promovat de acea melodie e de-a dreptul jenant. Pe limbaj de jargon ar fi trebuit sa sune ceva de genu : „Suntem de *****.” /:) Ceea ce e foarte, foarte gresit. Eu cred in aceasta generatie si stiu ca putem schimba Romania asa cum e ea. Dar derivam de la subiect.

Deci e duminica seara si punct (.) Maine e luni, poimaine o sa fie marti si raspoimaine joi si ras-raspoimanie vineri si apoi sambata si din nou duminica! Si de la capat…DACA MAI APUCAM CELALALT CAPAT!

~

Fiecare inceput este o consecinta – fiecare inceput incheie ceva.„-Paul Valery

_________________________________

Andreea Teban<3

Si totusi…

Si totusi respir, deci traiesc. Dar daca nu traiesc realitate, ci traiesc un vis? Nu! Ma insel amarnic. E prea dur ca sa fie vis.

Si totusi vad, deci scriu. Dar daca nu scriu decat amarnice lucrari ce vor fi pierdute in timp? Nu duc lipsa de faima, nici de mandrie, dar ponderata. Asa deci respir si vad.

Si totusi pasesc, deci merg. Dar daca nu merg decat un drum pustiu? Un drum prea lung ca sa fie parcurs. Dar eu nu merg in zadar…eu pasesc pe cararea ce duce Sus. Asa deci, respir, vad si pasesc.

Si totusi dorm, deci visez. Dar daca nu visez si pasesc intr-o alta „dimensiune”. Nu! Eu chiar visez si voi visa pana in ziua in care voi pleca la El. Dar in ziua aceea cred ca imi voi visa viata.

Si totusi vars lacrimi, deci plang. Dar daca plang in zadar? Ma las eu oare purtata de val? Nu! Pe mine nu ma conduc sentimentele. Nu ma patrunde sabia si nu sunt prietena ei. Asa deci, respir, vad, pasesc, dorm si vars lacrimi.

Si totusi comisurile gurii mele se ridica, deci zambesc. Dar daca nu zambesc cu adevarat, daca e un zambet fals facut de adancimea inimii mele care nu lasa sa fie vazut amarul greu. Nu, nu e asa! Numele meu nu e „Zambet fals”! Nu voi pretinde ca sunt ceea ce nu sunt.

Asa deci, eu RESPIR, VAD, PASESC, VISEZ, RAD SI PLANG!

Si se poate continua…

~

„A trai inseamna a lupta.”-Seneca

_________________________________

Andreea Teban<3

Timpul trece, still the same.~

Hmmm…in timp ce stau si imi recitesc lectia la biologie, imi trec prin minte tot felul de ganduri. E ca un ”talmes-balmes”. Si totusi a trecut ceva vreme de cand nu am mai postat nimic. Astept cu atata nerabdare zilele de vara in care pot sa scriu in voie cate un post pe zi. Ma simt prost…imi neglijez munca care imi da viata mintii mele. Imi neglijez pasiunea in favoarea scolii. In timp ce invat ”Anexele glandulare” pur si simplu nu imi vine sa cred ca a trecut 12 zile de cand nu am mai apasat pe butonul din Wp Admin : ”Publica”. :|

Timpul trece. I’m still the same…In 3 minute nu am cum sa postez tot ceea ce mintea imi rasfoieste acum. ”Epur si muove”. Da! si totusi mintea mea se roteste pe la toate colturile creierului meu. Sufletul meu e intr-o continua batalie. Si sper ca va pierde.

~

„Epur si muove” – Galileo Galilei

___________________________________

Andreea Teban<3