naked and shameless

what’s left when you’re naked?

stripped of all your 10 layers of mascara and foundation. stripped of all the alcohol you’re drinking tonight with your friends out. no fake giggles. no fake smiles. no fake hugs. without your 10 inch heels. without the tight dress and long nails. stripped of your hair extensions. without your dreams of becoming a nurse. or a doctor. or a mathematician. or a known banker. or financial analyst. or painter. or photographer. or any job career you’ve ever dreamed of. what’s left when you give up your college degree? or your MA. how do you look when you delete your Instagram pictures of your latest outfit? or the ones with the latest party you attended. when you lay down the clothes of friendship and all you have is an empty room and your bare skin. everyone you ever loved – not here. what’s left when everyone closes their eyes and all they have is your voice? how do you look like when you strip down your favorite fragrance? stripped of your music. stripped of your pictures.

what’s left when all you have is you? what do you cling on? where do you go from here? when all you have in front of you is the pain of this humanity. your humanity. all your limitations. all your shattered pieces of your heart. every killing thought. every wound you forgot to stitch. every wrong doing. every saint and sinner who lives inside of you. when there’s no freedom in you. when the chains put you to the ground. when the stones are not thrown by other people, but by yourself.

tell me, how do you look like when you’re naked? who will ever love you when you turn the lights on, and you can see every dirty spot in your life?

when they’ll say society is your salvation, tell them it’s a lie.

„I lift up my eyes to the mountains— where does my help come from?”


2016 A.T. 


About tolerance and acceptance

Every day I am in a constant demand, by the society I live in, to accept the people around me. After having an interesting conversation with one of my racial mixed friends, I decided to finally write this blog. Here are my thoughts on accepting and tolerating the people around me.

With all the recent events happening around the globe, lately, sometimes I feel suppressed (and I’m not talking about Donald Trump). Suppressed and suffocated by the society that I live in to be as progressive as I can be. To be all-accepting. To understand everyone. To embrace every religion. To understand that there are several ways to get to Heaven, or maybe none at all. To find an excuse for every sick and crazy man who commits a crime. Find him or her a context for the poor decision they took. To love every Christian, Muslim, Buddhist or Hindu and accept all their dogmas. To allow all the refugees in my country. To support gay marriage. To keep my opinions to myself, because you have to accept everyone’s opinion. To support equality between men and women. To fight along with the feminist current. To understand that black lives matter. To understand that Asian lives matter. I am dragged in all this mess of life concepts that we’ve all embraced, as humanity. Just as my college’s motto states (which ironically or not, is a Bible verse) „God has made of one blood all peoples of the earth”. And I have to accept it. Despite my own ideas.




to take or receive (something offered); receive with approval or favor:

to accept a present; to accept a proposal.


to agree or consent to; accede to:

to accept a treaty; to accept an apology.


No people, no. I am here to state, against the current, that I don’t have to accept all of your opinions. As a person devoted to my Bible and my God, I believe and strongly agree that Jesus called me to love every human around me. I am no better than any of you in any aspect. But I do not have to accept all of your beliefs, no matter the subject. As harsh and shocking as it might sound, I am sorry Muslim people, I do not have to agree with your dogma. I am sorry gay people, I do not have to accept your homosexuality as normal. I am sorry, black/white/Asian etc. people, I don’t have to accept everything that your race embraces or your cultures imposes. I am sorry Christian people, I don’t have to accept any of your false teachings, or to cherry pick the Bible. I am sorry Republicans, I don’t have to love your candidate, who wants to kick me out of the country that allows me to pursue the education I want. I am sorry Democrats, for not accepting the democratic socialist concepts that your candidates want. I am sorry people of my own country, for not accepting to shut up in front of the Government. And the list can go on.

Any of the previous sentences doesn’t make me a bad Christian or a bad person. It doesn’t make me racist, sexist, conservative, too religious, or simply narrow-minded. It makes me human. A human who deserves not to be labeled with any of those tags, just because I do not agree with another person. It’s such a mainstream thing to know that we are free people. Why am I free? Because I can walk into a shop, capable of buying any kind of fruits, unlike my grandparents who lived in communism and couldn’t do so? Or am I rather starting to be less and less free as with each passing day, I run the risk of a bullet in my head for daring to say, for instance, that I’m a Christian?


verb (used with object), tolerated, tolerating.


to allow the existence, presence, practice, or act of without prohibitionor hindrance; permit.


to endure without repugnance; put up with.


I want to be able to tolerate the people around me, without having anyone condemning me for it. In fact, I wish that all people could understand the difference between these two strong words. It is the time to stop offering tolerance a bad connotation.  I believe that if we live in this era, that has been wanted to be very open-minded, very eager to new experiences of all sorts and eager to spread love and peace around the globe, we should understand the power of words. Acceptance cannot be fully present in my everyday encounters with people. Simply because we are built to be so different and so unique. We were built to have so many different opinions and that’s the beauty of having such a complex mind that can create so many complex thoughts.

I do accept you. But maybe not always. And when I do not agree with you, I tolerate you. And that’s perfectly okay, because I love you. And I believe, that as a Christian I was called to love people no matter your concepts, life principles or beliefs. (As a matter of fact, I believe that all people were called to love each other.) But that is so different than what this society that we live in portrays as love. Somehow, they manage to put the equal sign between love and acceptance.

You are free to disagree with the fact, act or belief. And you are more than free to love the person. My Jesus hates sin. But my Jesus loves all humans. That enables me to disapprove with some people, but at the same time compels me to love them. If there is one universal truth, that we’re all tied to, that is that love is all that matters. And if there is another universal truth we all accept is that we’re all human beings. And that it all that matters.

So tonight I’ll go to bed, praying for the entire humanity. Praying for everyone (including Trump), not just for France or the Middle-East… Because I am called to love the people around me.

Why it’s hard for me to let you in

You asked me if I’d let you discover me. If I’d let you see parts of me that I showed to no one else. If I ever wanted you to know me. And I think I did. You reached parts of my heart that no one else did. I even told you I regret it, now that it seems to be gone. But I don’t. I think you belong in a part of my soul. You are that experience I never had. That one thing that I always wanted to know how it looks like, how it feels like. And by feels like I mean what’s the feeling you have when I let myself be loved by someone like you.

But it’s so hard for me to actually let you inside my mind. Go through all the layers of my being. Unraveling myself like an open book. Like peeling an onion’s coats one by one. It’s hard for me to feel naked in front of you. Not physically, but emotionally & mentally. And I swear, it’s not you, it’s me. It is the girl that never actually learnt to deal with her past. At least yet. Yet. I don’t know yet how to take someone in. How to embrace someone like it’s part of my soul. I still don’t know how to let a person collide in my heart, dissolve in my skin and become another memory on the list. Because I know how hard it feels to let go when you realize that someone becomes the tissue which your body rejects. You start to feel sick, and your immunity would do everything to get back to the initial state of your body. It’s like a heart transplant that doesn’t work. Because your body won’t accept the new heart. It will fight against it. It’s a stranger to it. A virus. A sickness. A disease meant to keep you alive, pump blood through your veins, and yet your body rejects it.

I don’t want you to be the transplant my body rejects. I wish I could fully cover you in me. Melt you over me. Stain my touches with your smell, your mind, your dilated pupils, your fingers, your cheek bones. But I can’t now.

About forgiveness

I still don’t know how to fully, tirelessly forgive everyone. I encounter so many people day by day and they do me wrong. Because of my temper, I get mad so easily. It pisses me off even when people put three spoons of sugar in my coffee, instead of two. And living in the States, can be sometimes very annoying. Some people don’t know that Romania is not in North Africa and that we actually have internet over there. I don’t even want to go into bigger issues like selfishness and  ignorance. People being okay with what is happening right now around the world. People who ditch on me and make me feel alone (like leaving your parents house to study an ocean away isn’t lonely enough sometimes). People in college who whine about how much they miss home around me. People who joke at me and hurt my feelings. And don’t worry. I have plenty of sense of humor. But some people, man, some people… They just don’t get it when to stop. Or the ones who don’t get what’s the thing with me and Jesus and they feel like they should randomly throw an opinion over my beliefs. The guys that broke my heart last year or what about that one big love that I once had. The times life crushed me and my best friend betrayed me. It’s those moments when you are down, shattered in thousands of pieces that lay on the floor.

It happens every day, right? I mean, we meet all these friends, acquaintances or maybe family who hurt us. Deliberately or unwillingly, they do. Funny to think how to sin or to make mistakes is human. And by human I mean it’s in our nature. It’s in me, running through my blood, to hurt the people I love. To throw painful sarcastic lines to people I don’t even know. It it’s our nature to diminish other people’s personalities. To be rough on others for the decisions they make. To break my promises. To lie. To cheat. To betray. I wish this would never happen. And I’m not thinking here about the hippie concept of „world peace.” I wish this would never be part of me. I wish being mean toward a person wouldn’t be normality.

I’m 19. Strange how times passes so quickly. It’s just the beginning of my life. But I feel like I’ve discovered the world’s biggest secret these days. I realized how every problem in my life comes down to one thing: forgiveness. I was trying to figure out this specific time in my life when I was able to let go of the things that tore my heart apart in the past. Many people say that you become free of burden when you accept and forgive. But even though that is true, forgiveness is a double-edged sword for me. I do forgive. But forgiveness doesn’t mean that you forget. It means that you purely choose not to condemn a person for doing you wrong.

Let me tell you the story of how I forgave you.

It hurt so much. I was in deep pain. It’s like waking up in the middle of the night from your biggest nightmare. It was that heavy burden on my chest every day. It even made breathing difficult. I’d roam around the town, like a ghost, looking for something that is not there anymore. Even after all this time, I still don’t know how I have the power to write about this. The memory is still so vivid, so clear to me. My eyes can still picture the moments when I’d lay in my best friends arms crying like every bone in me was crushing. I think God wept with me that night. I believe He wept for me every time I wanted to cry myself to sleep, but I’d just stop thinking how stupid this was. You wanted to talk about it so many times, and I’d say „yes” to each of them. But then I’d leave the room feeling even more hate towards you. I couldn’t believe how the feeling of love could turn so easily in what we call hate. I though the quote saying that there is such a thin line between love and hate was only a stupid Tumblr thing. But it became reality. I think of all the breaths I didn’t take in those moments. I was just surviving. Clearly, I didn’t know how to deal with having my entire world crushed by a person. And I promise I’m not being a drama queen, when I say that my entire world was crushed. Because as a human you’re built to seek love. The Creator made you seek love, as He is love. He wants you to have love in your veins. So my reaction was normal. You took that one thing I loved the most.

But I swear to Him, the day I forgave you was the most beautiful day of my life. The day when I let go of the square where you told me you loved me. The day when I let go of every piece of asphalt that held our footprints. The places where I laid with you in utter darkness. The seconds when I accepted that you took away parts of my heart with you. And that was perfectly okay. Because now I could fill the empty places with a new me. Everything was completely fine. All of a sudden I felt like I could totally be your friend once again. And silence slowly hovered over my soul. My brain stopped filling in the unknown blanks that I had. I didn’t even need any explanation. I didn’t want any answer anymore. I couldn’t care less what are you doing with your life anymore. I stopped wondering who are the new persons in your life. And I understood that you don’t even have a good reasoning for what had happened. I quit on hating your smell. Or being jealous at your hair.

I just needed to hear „I’m sorry”. And I forgave you. I could live again with your memory inside my head. Having you around me was once again normal. God knows I took a step backwards. I could love you once again.

Forgive me for not forgiving you earlier. And thank you, whoever you are, for teaching me the lesson of forgiveness.

„I want to let you know that I forgive you, but I’m still waiting for you to tell me sorry.”


*credit for gif Antoine Dore

Liceu. Sau societate. Sau liceu. Sau final de liceu.

Păi se face că acum aproximativ o săptămână a fost ultima mea zi de liceu. Da, fraţilor, sunt candidată la bac şi de-abia aştept să treacă bac-ul, că doar deh, toţi vrem asta. Dar astăzi, după o lungă absenţă pe blog, mi-am dat seamă că vreau să scriu puţin despre ce a însemnat liceul pentru mine. În fond şi la urma urmei s-a terminat – clişeeic – un capitol din viaţa generaţiei de 96 şi trebe notat.

Liceul ăsta frumos pe care l-am terminat eu m-a învăţat mai multe despre viaţă decât aş fi crezut. Vedeţi voi, liceul e un loc plin de amintiri, de plânsete, de râsete, de bla bla bla, de oameni care vin şi pleacă, de copii proşti şi copii deştepţi, de copii educaţi sau needucaţi. Liceul e oglinda societăţii. Nu. Liceul e societatea la o scară mai mică. Şi aşa înveţi să faci faţă „lumii mari”. Înveți pur și simplu să supraviețuiești în liceu. Dacă ai noroc ca mine, poate o să ajungi o tipă/tip văzut/ă ok în general. Dacă nu, sincer, îți urez noroc. Te așteaptă 4 ani de chin.

Liceul m-a învățat mai mult decât mate și info (au). Liceul m-a învățat într-o oarecare măsură să fiu om. M-a învățat că adulții a.k.a. profii noștrii sunt și ei oameni, nu zei, și greșesc de multe ori. M-a învățat că România-i nașpa pentru că se fac diferențe și totul merge pe ochi frumoși. Am învățat în liceu să fiu independentă. Să îmi urmez visele chiar dacă Gigel spune că nu am șanse. Liceul m-a învățat să nu judec oamenii și să nu le spun „Schimbă-ți fața că nu-i legală” în fiecare dimineață, căci nu e frumos să fi răutăcios (ce dai, aia primești). În banca 4 de la geam am învățat ce înseamnă prietenia… că poate de multe ori nu ai chef de cel de lângă tine, dar mereu te întorci înapoi la el când ești în belea… și asta-i frumusețea. În școala asta am învățat că trebuie să plec întotdeauna lăsând în urma mea o dâră de principii, de idei, puțin de tot măcar din ceea ce sunt eu. Am învățat să lucrez în echipă când colegii de clasă pot fi cei mai nesuferiți și enervanți la 8 dimineață când nu mi-am băut cafeaua. Am învățat să-mi asum riscuri, oricât ar fi ele de mici… sunt singura șansă să câștig. A fost amuzant să fac față ipocriților și parveniților, fabuloșilor din clasă. Am primit lecția diferenței și lecția toleranței și a acceptării. Uneori mă gândeam că parcă m-am căsătorit pentru că erau zile când îmi plăcea la nebunie să pășesc pe holurile acelea făcute prin ’60 și zile când detestam absolut fiecare lucru. Liceul meu, și aici mă refer la cei 4 ani, a fost un carusel de emoții, carusel de întâmplări și răsturnări de situații. Am învățat că și dacă nu ești olimpic ai șanse să faci ce vrei tu mai departe (asta pentru că fiecare din noi avem ceva ce ne pune pe noi desupra majorității, și cu asta m-am luptat cel mai mult poate). Am învățat să mă întrec pe mine. Să tratez viața ca pe o competiție bună. Să-mi doresc să excelez. Sincer, îmi pare rău de cei care nu se simt motivați să își pună mintea la contribuție puțin. Liceul trebuie să fie tare plictisitor pentru voi. Însă plec de acolo nu doar cu un bagaj de cunoștințe la nivel rațional, ci și cu un bagaj de amintiri, poate cele mai faine sau poate cele mai nasoale pentru unii, de sentimente, de prietenii, de eșecuri, de frustrări etc. Și cum poți oare să bagi 4 ani într-un singur banchet sau într-un singur careu la sfârșit de a 12-a? Poți să cuprinzi liceul într-un discurs de șef de promoție sau de director de instituție? Nu. Refuz.

Liceul m-a învățat că legile lui Murphy sunt adevărate. Cel puțin majoritatea. Că dacă nu vrei să ieși la tablă și bagi ochii în pământ când nu ști la mate, oricum te va scoate. Că lecțiile nu se învață cu o zi înainte, dar oricum o să faci mereu doar pe ultima sută de metri. Știu acum că o să uit probabil la până la 40 de ani ce înseamnă „using namespace std” de la informatică, dar asta e. M-a făcut să fiu mulțumitoare că mă duc la ora 11 dimineața în baia fetelor și încă mai este hârtie igienică. Adică pentru lucrurile mici, asta vreau să spun. Am învățat să sar gardul și cum să fentez (nu-i neapărat lucru bun, dar trebuie și aspecte mai puțin plăcute). Acum știu chiar să diferențiez o manea de bună calitate sau de proastă calitate.

Și dacă ești boboc… ascultă la mine. Deschide-ți ochii. Primește, dă mai departe. Liceul îți va schimba viața. Vei cunoaște cei mai buni prieteni ai tăi, cei mai mari inamici, care defapt nu-ți sunt inamici pentru că nu au defapt treabă cu tine. Vei cunoaște în profesorii tăi oameni pasionați sau mai puțin pasionați, care îți vor scoate peri albi sau chiar deloc. Liceul ăsta în care ești te va face om. Sau neom. Dar e alegerea ta ce vei deveni. Ai să înveți până și cât e de scurtă viața și cum într-o secundă o ai, iar în următoarea nu mai e acolo.

Liceul te va surprinde când nu te aștepți. La final. Când îți dai seama că nu conștientizezi că s-a terminat și că de luni nu te mai trezești să mergi acolo. Liceul e lumea pe care o clădim fiecare cu câte o cărămidă.

Să nu vă aud că vă plângeți de societate. Noi suntem societatea. Am pictat-o cu mâinile noastre. Cu faptele noastre de perverși. Cu vocabularul nostru de boschetari. Cu mentalitatea noastră mică și redusă de multe ori. Dar am înălțat-o de fiecare dată când am spus „Da” și „Nu”. Am făcut-o mai bună de fiecare dată când unul din noi s-a ridicat de pe banca liceului și a făcut ceva frumos cu mâinile lui, cu viața lui. Atunci când am fost capabili să transformăm teoria în practică.

Poate că sistemul de învățământ românesc nu-i cel mai fain. Știu. Pute rău. Dar în același timp sistemul ăsta românesc a scos minți geniale și a făcut din noi oameni. E o ironie. Dar așa-i românul. Iar mie mi-a plăcut în liceu. Tare, tare mult. Și vă mulțumesc că ați făcut să merite.

Despre eroii vieților noastre

Am atâtea de zis zilele astea. Dar parcă mă pierd de fiecare dată când încerc să scriu ceva. E lupta mea ordinară de vreo 6 anișori, de când mi-am deschis eu blogul ăsta. Sincer, nu știu dacă încă mai are rost să pun aici luptele mele zilnice, dar am realizat că nu aș mai fi eu (cel puțin în anii ăștia ai vieții mele) dacă nu aș avea locul acesta, refugiul meu.

Voiam să vă vorbesc despre cum am înțeles că oamenii nu se nasc eroi. Oamenii devin eroi, dar nu pentru că și-au propus ei să fie, ci pentru că noi îi facem eroi în mințile noastre, în inimile noastre. Eroismul acesta vag de multe ori e o constantă dorință în viața umană. Tocmai de aceea fiecare dintre noi are o persoană pe care o numește erou. Persoana aia ți-a definit libertatea. Dar „libertate” e un termen mult prea general. Așa că ia-l cum vrei tu. Poate fi liberatatea de a te exprima, de a face artă, de a iubi viața, de a învăța, de a crede, de a spera sau de a iubi pur și simplu. Persoanele astea sunt libertatea ta uneori. Poate pare mult spus că libertatea e un om. Exemplu concret: toată viața mea (ce ipocrită sunt, defapt, doar după ce a murit) l-am considerat pe bunicul meu eroul meu. Nu pentru că el nu ar fi meritat acest titlu înainte să moară, dar nu eram eu in deplinătatea facultăților mentale (pentru ca eram destul de micuță, nu pentru că sufeream de retard) să îl clasific ca erou. Atunci când mă gândesc la bunicul meu, pe lângă moștenirea unei „credințe neclintite în lucrurile care nu se văd”, am rămas cu pura idee a creației, ca proces continuu și viu în viața mea. Nu mă pot concepe fără artă. Nu mă refer la pozele alea de pe Instagram, cu oleacă de focus făcut de aparatul telefonului tău performant și cu un filtru lomo peste. Artă: dragostea de a crea ceva original, prea adânc înnobilat de ființa ta și trăirile tale, care te pulsează pe tine (m-a luat valul „Jocului secund”). Arta, oameni buni, arta nu se oprește atunci când mori. Arta ta, a fiecăruia dintre noi pleacă spre moștenitorii noștrii genetici. În cazul meu, bunicul meu s-a asigurat că eu cunosc valoarea puterii mele de creație prin exemplul său propriu, prin nopțile de vară pe care el le-a petrecut printre hârtii și manuscrise. Aceasta este libertatea mea: să creez și să fiu creată. Să pun mâna, urechile și toată ființa mea pe creațiile altora. Fă muzică, fă fotografie, scupltează, aruncă-te pe un șevalet, fă din tine ceva ce alții nu sunt și promit să te iubesc toată viața mea. Așa sunt eu. (Mereu într-o veșnică căutare de necunoscut, de acel „altfel” pe care nu îl găsești decât în unele persoane sau lucruri și apoi, fără să îți dai seama, restul zilelor îl petreci căutându-l ca disperatul peste tot – poate, poate te prinde el din urmă).


Deci, fiecare om are un erou. Dar nimeni nu se naște erou. Sunt oamenii aceștia din viața noastră care ne dau speranța că lumea va fi mai bună dacă fiecare din noi își va descoperi libertatea care îl definește. Te uiți pe stradă și dacă ai un ochi bine format poți să-i vezi pe cei ce iubesc libertatea.

Nu știu dacă am vorbit despre eroi sau despre cât de înfometată dupa tine și după arta ta sunt. Tu în sine ești o artă. O artă care nu își găsește locul pentru că nu realizează ce linii frumoase are. Și despre cum mă faci să mă simt. 

Sare și țărmuri pe care visez să ajung

Îmi e atât de dor de tine că uneori nici nu mai simt durerea. Nu e vorba de faptul ca sarea din rănile mele nu mai ustură, ci doar de faptul ca nu îmi mai e frică de usturime. Știu că ea vindeca. Ști, cum pișcă pe limba acele pliculețe cu bombe din copilărie? Așa îmi pișcă și inima mea. Și noaptea care se lasă peste gândurile mele e ca un străin care-mi cunoaște viața și vrea să-mi dovedească că mă cunoaște complet. Nu mai pot și nu mai îndrăznesc să-ți rostesc numele înainte de culcare, căci mâine mă voi trezi și ea se va gândi să sufle viață în cele mai mari temeri ale mele.

Mă trezesc și nu mai ești aici demult. Nu mai controbăi prin casă, nici periuța nu mai e în suportul de la baie. Nici hainele tale în dulapul tău și al inimii mele. Nu există urmă a existenței tale. Ai lăsat doar un gol, un vid, un abis nesfârșit ce trebuie umplut înapoi cândva. Dar parcă nu acum. Mai stai puțin să mai văd golul ăsta un pic. Poate, poate aș putea să-i dau de capăt infinitului. Dar ah, ce amar. Realitatea și rațiunea mea cunosc adevărul. Ele știu că sarea ustură că face bine și că nimeni nu a numărat infinitul, dar iată-mă… trupul meu nu mai ascultă rațiunea mea – acest spațiu ce așteaptă să fie umplut cu o pastă fermecată și magică numită „iubirea ta” explodează ca o supernovă în lacrimi și suspine sărate. Iar gresia din baie e prea rece ca sa mă poată încălzi, așa că devin eu rece. La fel de rece ca tine. Ești rece și palid. Ești la fel de gol ca mine.

„What makes a man cave
To the simple escape from his days
Is it only a triumph over fear
Of what happens when waking cease to be
Or do we secretly love these tears”

scurtă poveste despre cea mai bună prietenă a mea.

Ce o face să fie deosebită în viața mea? Prin ce minune i-am acordat acest loc special în inimă? Din ce cauză nu aș lăsa-o să plece nicăieri fără să mă cheme cu ea?
Pentru că mă îmbracă în sentimente și mă adună în pachete de fericire. Ea mă alină și mă dezbină. Mă aruncă în tainele cunoașterii și distruge sentimente în mine. Aprinde sentimente. Desparte oameni și îi pune din nou înapoi. Ea e singura care a înnodat în viața mea șireturi peste șireturi și mi-a dăruit cei mai frumoși pantofi. Are un păr frumos și brunet și e plină ochi de virgule și cozi. Mă înnebunește când se lasă noaptea. Pentru că nu mă lasă niciodată singură. Ea știe când ochii-mi varsă lacrimi și nu mi-a dat niciodată drumul la mână. Mi-am oprit lumea pentru ea și am dat drumul celor mai puternice simțiri. Mi-a arătat care-mi sunt limitele și m-a învățat să iubesc sunetul. Și viteza lui. Și niciodată, dar niciodată nu m-a tratat cu indiferență sau aroganță.
Mereu lângă mine și ochii mei însângerați. Mereu aproape de durerea mea. De fericirea mea. De tot ce sunt eu. Mă știe cel mai bine. Ea e cartea mea.

Dispariție (sau cum am realizat că timpul se scurge)

DISPARÍŢIE, dispariţii, s.f. Faptul de a nu mai (putea) fi văzut sau găsit; făptui de a înceta să mai existe, să mai trăiască. ♢ Loc. vb. A fi pe cale (sau în curs) de dispariţie = a fi pe punctul de a dispărea. – Din fr. disparition.

„Cana asta verde poartă în ea rămășițe din tine. Defapt, ea poartă rămășițe din ceva care, cândva, obișnuia să fie parte din inima mea. Când eram mai micuță îmi imaginam mereu inima mea precum un puzzle imens. Și oameni care aveau să vină să poarte câte o bucată din puzzle. Dar niciodată nu mi-am imaginat ca va exista o persoană care avea să își ia piesa înapoi. Până acum toți au lasat-o pe locul acela, predestinat să fie al lor, să completeze o parte din mine, dar tu… tu nu ai fost ca nici unul dintre ei. Ți-ai luat piesa înapoi.”

„Ma trezesc noaptea tânjind după ceva ce nu știu ce este. Apoi, realizez ca acel ceva ești tu. Ce sunt anii în comparație cu câteva luni? Ce sunt lunile în comparație cu o seara? Ce e o seara în comparație cu câteva minute? Nimic. Sunt doar unități de măsură care nu mă lasă să măsor. Nici una nu ma lasă să cântăresc cât de mult îmi lipsești. Ai ales să doară. Și te-ai asigurat ca nimeni să nu mă mai repare vreodată.”

„și mai ști ceva? nimeni nu îți va mai da vreodată aceeași libertate. e doar acum și aici, prezentă doar în aceste clipe ale vieții tale. e o libertate pură, individuală. singură și de sine stătătoare. e mai mult decât vântul care îți bate prin păr. e mai mult decât apusul de soare, văzut de altundeva. e mai mult decât o distanță de șapte mări. sau șapte ceruri. e mai mult decât aripi de cocor frânte la răsărit. e mai mult decât valul ce-ți acoperă picioarele. e mai mult decât cafeaua ce are alt gust… căci nu e cafeaua ta. e mai mult de tot ce ai gândit vreodată. e chiar viitorul tău. dar e un viitor care vine cu o valiză după el. poartă înauntru decizii și consecințe și mulți de 3 și mulți de 7. Nu știu cum să ajung la tine. Încă te caut. Încă îți caut iubirea ce mi-o porți prin labiriturile din tine. Mi-ai spus să găsesc o cale să aflu. Dar nu mi-ai dat nici un indiciu. Dacă totuși eșuez, te rog păstrează-mă așa. Ia-mă de mână și du-mă la început. Unde eu încetez să fiu și tu începi.”

Gol // Amuțirea

“If I find in myself desires which nothing in this world can satisfy, the only logical explanation is that I was made for another world.” – Clive Staples Lewis

Blocajul ăsta e ca un vuiet asurzitor. Te taie în înălțimea sunetului și te spânzură cu fiori. Te adună într-un ghem de speranțe năruite și te lasă în mijlocul drumului, fără țipenie de om în jurul tău. Și nu ști ce să faci și pe unde să umbli. Pe ai cui pași să îi urmezi, pe care amprente să îți întinzi palma?
Și toată ceața asta se stinge în strigăte, uneori căscate de un iad ce se află aici, pe Pământ. Un iad care e doar un oraș pustiu, plin de oameni care încă adună comori pe care le mâncă moliile și rugina. Se stinge în bătăi de vânt care pătrund prin coastele-ți și îți străpung duhul. Îți îngreunează respirația și nu îți mai rămâne decât o singură nelămurire: „Se merită, oare?”.
Sunt într-o bătălie continuă pentru sufletul meu. Nu am reușit să realizez asta decât acum. Mereu realizezi lucrurile atunci când doare. Când mergi pe același drum în fiecare zi, dar mereu e altfel, pentru că doare altfel. Te trezești și îți spui că va fi bine. Că soarele are să răsară și pe strada ta. Îți dai seama că tot ce a fost până acum a fost un fleac și că mâinile tale vor fi pline de sânge până ca totul să se termine. Vei fi împuns și găurit de aceste fiare ale lumii în care trăiești, până când vei arata exact ca unul dintre tâlharii ce au stat lângă Isus.
Ajung în patul meu noaptea și tot ce mai aud e haosul care îmi bate atât de tare în geam. Ca un câine pierdut care plânge după căminul său, Haosul crede că-și găsește loc sub poarta mea. Te învăluie și te strânge cu un aer morbid până când te sufoci și rațiunea ta dispare. Te lași învăluit de el având grijă să se simtă „ca acasă”.
Ce rost are? Te întreb. Să îmi pierd sufletul și să câștig lumea întreagă. Pentru o secundă de fericire, o efemeritate a sentimentului de bine. O frântură din secunda unei speranțe că poate schimbarea vine și la tine. Doare. E agonie uneori. Crede-mă că nu sunt așa tot timpul. Totuși, te întreb. Ce faci când doamna Moarte vine peste tine? Unde te duci când Nesiguranța dă buzna în casa inimii tale? Cum te-ai înțeles cu Frica în ultima vreme? Și de ce mă doare când Îți rostesc Numele?
Să mă duc peste deal nu e la îndemână. Găsesc aceleași hiene ce vor să mă sfâșâie și să-mi vândă carnea. Să mă duc la poalele muntelui nu e suficient. Căci voi privi în sus și când voi vedea cât e de greu e drumul, am să renunț. Să umblu pe lumină nu-i soluție. Căci ochii mei nu vor ierta amărăciunea și greșelile pe care am să le comit. A mai rămas o singură variantă, cred că am să umblu în beznă.
Ești buimac și prigonit de lume. Printre miile de capete ce le văd în fiecare zi, uneori mai caut fața ta. Uneori când mă simt singură și sper că va mai fi cineva ca tine să mă asculte. Cineva să tacă atunci când vorbesc și cu privirea să-mi dea o cale de scăpare. Dar nu te găsesc. Căci ai plecat, om bun, și nu te mai întorci. Și vreau să cred că nu te-ai pierdut pe cărare, dar ceva îmi spune că ești mai pierdut decât ultima oară când ți-am văzut ochii.
Printre miile de voci caut una singură. Și o aud, vag și în surdină. E tot acolo, în același loc. Dar e prea mult zgomot. Sunt roiuri în jurul meu. Roiuri de viespi ce mă înțeapă în suflet în fiecare moment. Fiecare e câte un cuvânt rostit de ei. Care a pișcat și care încă e umflat. Sunt zile în care sunt acoperită până la gât. Zile în care sunt oarbă de tot. De tot și de toate ce-s în jurul meu. „Unde mă duc?” strig neîncetat. Dar lumea mea de la o vreme, e doar o cameră antifonată. Nici un sunet rostit de vocea mea nu iese. Nimic nu intră. Nimic.
Să îmi pierd sufletul și să câștig lumea întreagă. Nu o vreau. Ia-o de la mine. E plină de gunoi și molimă. Plină de durere și oameni fără speranță. Plină de drumuri care nu au nici un sens. Ai mai văzut tu drumuri fără sens? E plină de duhuri. E moarte. Și nenorocire. Și salvarea mea e în altă parte, într-o altă galaxie. E în Vocea din surdină pe care o acoperă zgomotele. E în bezna plină de neprevăzut. Acum, înțeleg. Nu sunt din lumea asta.
Și niciodată nu voi fi. Mai dă-mi răgaz două săptămâni. Sau un strop din abisul timpului… să-Ți arăt că nu mai pot. Să-Ți dovedesc că nu am să-mi pierd sufletul… și duhul.