“Imi pare rau ca am incercat mereu sa castig. Am fost egoista. Insa, nu intelegeam de ce tu erai cel ce castiga mereu o batalie care, cumva, nu exista decat in capul meu. Mereu am crezut ca noi doi ne-am alergat, ne-am vanat pana ne plictiseam. Apoi, o luam de la capat. Stiu ca am o parte de vina. Nu trebuia sa te las sa pleci niciodata. Iarta-ma pentru toate lucrurile ce nu ti le-am spus. Te iubesc, a ta Maria” … si a indoit hartia. A luat un plic de scrisori, a bagat hartia inauntru si nu a scris nici un destinatar.
In ziua aia telefoanele ii sunasera incontinuu. nu vroia sa le mai auda. Cine are nevoie de ele? Cine avea nevoie de ea sa o vada in persoana. Le-a bagat intr-un sertar si s-a dus sa se schimbe de hainele patate cu dulceata de caise din clatite.
S-a gatit frumos. Foarte frumos chiar! “Nu inteleg de ce nu toti oamenii frumosi ajung vedete.” Ea era frumoasa. Ochii ei caprui o tradau mereu, si nu putea sa scape nici in pana in acea zi de nuanta de roscat din parul ei, desi ea era bruneta. Si-a pus cea mai frumoasa rochie a ei, “little black dress”… siragul de perle al mamei sale, rujul rosu si pantofii ei de lac. S-a asigurat ca nu uita plicul si in timp ce stingea luminile, se asigura ca totul e perfect in jurul ei. A zambit, increzatoare in ea si Maria a plecat.
Soarele stralucea si primavara isi spunea cuvantul. masina ei, acel Mini Cooper, a oprit. A ezitat sa coboare, dar si-a luat inima in dinti si a pornit la drum. Si-a facut drum prin parc uitandu-se la natura din jur de parca era prima zi de viata a ei. Totul avea o doza de “ceva” ce o faceau sa straluceasca, dar in sinea ei totul era in van.
Ajunsa in luminis, auzea cele trei viori care tineau atmosfera moale si tacuta. Aproape toti cunoscutii ei erau acolo. Trecand printre, nu a putut sa nu observe cum toate privirile erau indreptate asupra ei.
A scos plicul din geanta si a calcat pe covorul rosu intins pe iarba verde crud. Timpul se oprise. Era gata. Nimeni nu indraznea sa rosteasca un cuvant… era acolo, in fata lui si el nu era in Bora-Bora. I-a luat mana si i-a pus plicul intre degetele reci, l-a sarutat pe frunte, apoi, fara sa crasneasca s-a dus si s-a asezat pe un scaun, pe randul al doilea.
Putea sa simta temperatura ce crestea tot mult. Astepta sa inceapa ceremonia. Se simtea ravasita, dar era normal. AsTa ii spusesera toti, de la cel mai mare la cel mai mic. Admira florile din stative si coronitele de flori albe invelite in dantela sau saten. Erau favoritele ei..
timpul insa, trecuse atat de repede. Violnistii au inceput meldoia principala, sonata a 9-a a lui Beethoven, cantata in surdina. Pastorul si-a luat locul la amvon si a inceput predica atat de tipica… Si-a intors capul in dreapta si a vazut ca langa ea se asezase o veche prietena. A privit-o in ochi, si nu i-a rostit nici un cuvant caci deja, era in bratele ei. Parul blond al prietenei ei ii intra in ochi si ii ascundea lacrimile..

In mijlocul acelui circ omenesc, “Sa-i fie tarana usoara…”, sa-i fie usoara durerea.

Au trecut 3 luni. Acum, mi se pare ca timpul trece mai repede ca deobicei. Imi e dor din nou de vara, desi e vara. Si parca nu are nici un sens desi e luna iulie. Ce imi rezerva viitorul nu stiu. Dar eu sunt pregatita sa-l infrunt si sa iau tot ce imi ofera pentru ca totul e pentru mine. Undeva inauntrul meu zambesc si imi spun ca va fi bine. Si asa va fi. Si printre multe alte activitati zilnice sa se strecoare si un strop de liniste. Printre iesirile in oras si invatatul la chitara, printre emotiile cu care astept sa vad scris pe un afisa “Admis” si printre amagirile si bucuriile vietii mele de tanara sa gasesc un strop de liniste.

~

Dar a fost un lucru care m-a marcat mai mult decat credeam ca o sa o faca. Intr-o zi, nu demult, mama mea m-a intrebat de ce renunt sa mai imi lupt batalia mea zilnica, batalia fiecari om, dupa ce am tipat spunand : “Nu mai vreau! SA LUPTE EL IN LOCUL MEU, NU EU!”… Intr-adevar ducem lupte(poate nu la fel) care uneori pot sa fie parca prea grele pentru noi sa le mai continuam. Lupta mea de zi cu zi, fie ca e batalia cu gandurile, sentimentele, schimbarile de atitudine/stare e grea de dus, dar daca eu renunt, la ce bun? Daca eu renunt la viata mea, nu imi pierd eu oare scopul pentru care am fost creata pe acest Pamant? Nu ma desprind eu de tot ceea ce inseamna pentru mine Dumnezeu, adica Cel ce a pus in mine din nou VIATA? Ba da.

Eu una, spre (poate) surpinderea unora m-am gandit sa renunt de atatea ori la blog. O data mi se pare, chiar am si publicat un post de genul, dar nu am ales aceasta optiune. Daca as sta sa analizez blogul meu dupa toate schimbarile din viata mea, as fi fost o idioata daca renuntam atunci, fara sa stiu ce urma sa se intample in viata mea.

Adevarul este ca nimeni nu poate duce o lupta in locul tau. Nimeni, ci doar tu, esti singurul capabil si apt sa o faca. Premiul suprem e viata de dincolo, acea viata care e vesnica, doar ca depinde din nou de tine unde o vei petrece. Daca renunt exista consecinte. De ce? Pentru ca renuntarea este o decizie.

Daca renuntarea este o decizie personala, de ce trebuie sa renunt la anumite lucruri/persoane obligat?

Nimeni nu te va obliga sa renunti la un lucru fara voia ta. Dumnzeu nu te obliga sa renunti la tot ceea ce tu esti acum pentru a trai dupa Planul Sau. Nu, El nu face asta… Pentru ca Dumnezeu nu trece pentru dorinta ta. El nu ne-a creat roboti, adica oameni fara ratiune si sentimente ci El ne-a creat dupa chipul si asemanarea Sa. Pe de alta parte, daca cineva te obliga sa renunti la un lucru/relatie cu o persoana pentru ca asta iti va face bine intr-un viitor apropiat sau chiar in momentele precedente atunci tu trebuie sa te supui.

Supunere?

Da, supunere.

Pe ce cale acum?

Andreea Teban xx

(Am renuntat…)