Statea acolo pe scaunul subred din bucatarie. In fata ei, era masa alba, manjita de tot felul de sosuri si mancaruri, caci nu apucase sa stearga resturile. Innecata in propriile lacrimi, a reusit totusi sa se ridice si sa plece dupa o bucata de hartie si un pix de culoare albastra, mai vechi, dar inca bun. Stand si uitandu-se la hartia goala ce striga catre ea, a realizat ca nu stie de unde sa inceapa asa ca, lipsita de vreun ragaz, s-a dus sa se culce. Stia ca atunci cand doarme poate sa spuna ca e nimic..
Realitatea insa o astepta a doua zi dimineata. Batea la usa atat de evidenta incat, Maria, doar ca sa nu mai fie nevoita sa auda acel ciocanit infernal a deschis. Si nici nu a fost surprinsa cand realitatea a lovit-o cu un ciocan in fata. Spera insa ca el era undeva, pe o plaja in Bora-Bora alaturi de o sticla de tequila si ceva Nutella, macar atat.
Imediat dupa ce va termina de facut si ultima clatita, va apuca din nou foaia de hartie. Nu avea de ales. Trebuia sa scrie, nici macar numai avea o cale de intoarcere.
“Imi pare rau ca am incercat mereu sa castig. Am fost egoista. Insa, nu intelegeam de ce tu erai cel ce castiga mereu o batalie care, cumva, nu exista decat in capul meu. Mereu am crezut ca noi doi ne-am alergat, ne-am vanat pana ne plictiseam. Apoi, o luam de la capat. Stiu ca am o parte de vina. Nu trebuia sa te las sa pleci niciodata. Iarta-ma pentru toate lucrurile ce nu ti le-am spus. Te iubesc, a ta Maria” … si a indoit hartia. A luat un plic de scrisori, a bagat hartia inauntru si nu a scris nici un destinatar.
In ziua aia telefoanele ii sunasera incontinuu. nu vroia sa le mai auda. Cine are nevoie de ele? Cine avea nevoie de ea sa o vada in persoana. Le-a bagat intr-un sertar si s-a dus sa se schimbe de hainele patate cu dulceata de caise din clatite.
S-a gatit frumos. Foarte frumos chiar! “Nu inteleg de ce nu toti oamenii frumosi ajung vedete.” Ea era frumoasa. Ochii ei caprui o tradau mereu, si nu putea sa scape nici in pana in acea zi de nuanta de roscat din parul ei, desi ea era bruneta. Si-a pus cea mai frumoasa rochie a ei, “little black dress”… siragul de perle al mamei sale, rujul rosu si pantofii ei de lac. S-a asigurat ca nu uita plicul si in timp ce stingea luminile, se asigura ca totul e perfect in jurul ei. A zambit, increzatoare in ea si Maria a plecat.
Soarele stralucea si primavara isi spunea cuvantul. masina ei, acel Mini Cooper, a oprit. A ezitat sa coboare, dar si-a luat inima in dinti si a pornit la drum. Si-a facut drum prin parc uitandu-se la natura din jur de parca era prima zi de viata a ei. Totul avea o doza de “ceva” ce o faceau sa straluceasca, dar in sinea ei totul era in van.
Ajunsa in luminis, auzea cele trei viori care tineau atmosfera moale si tacuta. Aproape toti cunoscutii ei erau acolo. Trecand printre, nu a putut sa nu observe cum toate privirile erau indreptate asupra ei.
A scos plicul din geanta si a calcat pe covorul rosu intins pe iarba verde crud. Timpul se oprise. Era gata. Nimeni nu indraznea sa rosteasca un cuvant… era acolo, in fata lui si el nu era in Bora-Bora. I-a luat mana si i-a pus plicul intre degetele reci, l-a sarutat pe frunte, apoi, fara sa crasneasca s-a dus si s-a asezat pe un scaun, pe randul al doilea.
Putea sa simta temperatura ce crestea tot mult. Astepta sa inceapa ceremonia. Se simtea ravasita, dar era normal. AsTa ii spusesera toti, de la cel mai mare la cel mai mic. Admira florile din stative si coronitele de flori albe invelite in dantela sau saten. Erau favoritele ei..
timpul insa, trecuse atat de repede. Violnistii au inceput meldoia principala, sonata a 9-a a lui Beethoven, cantata in surdina. Pastorul si-a luat locul la amvon si a inceput predica atat de tipica… Si-a intors capul in dreapta si a vazut ca langa ea se asezase o veche prietena. A privit-o in ochi, si nu i-a rostit nici un cuvant caci deja, era in bratele ei. Parul blond al prietenei ei ii intra in ochi si ii ascundea lacrimile..
In mijlocul acelui circ omenesc, “Sa-i fie tarana usoara…”, sa-i fie usoara durerea.
.
